Modernitatea politică ne-a lăsat moștenire separația dintre puterile statului, prin teoria lui Montesquieu. Potrivit gânditorului francez, este bine ca în stat puterea care face legile, prin reprezentanții suveranității poporului, să fie separată de puterea care le pune în aplicare, cea executivă, ca și de aceea care decide pedepsele celor care încalcă legile, adică puterea judecătorească. Toate statele democratice s-au înscris, de atunci încoace, parcurgând, desigur, anumite etape istorice, sub umbrela a ceea ce teoria politică de inspirație anglo-americană numește „the rule of Law”, recte Domnia Legii, specifică unui stat de drept.
Neavând tradiție democratică, România a pășit pe traseul democratizării purtând în spate metehnele unui stat ce nu a fost niciodată complet modernizat, în care aparatul birocratic nu a funcționat în beneficiul individului iar politica a fost gândită mai totdeauna în termeni personalizați, ceea ce a făcut ca justiția să fie subordonată decidenților vremelnici de diferite grade. Această realitate a fost vizibilă și după 1990, când sistemul remanent al postcomunismului a inclus și elementul justiției. Integrarea europeană din 2007, ca obiectiv și proiect de țară, a făcut ca, la nivel formal și procedural, să fie luate anumite măsuri legislative, însă în culise lucrurile au continuat la fel, sporind corupția, până aproape de noi. Din această perspectivă, anchetarea și arestarea unor persoane importante din politica românească postdecembristă, ce se petrec de câțiva ani încoace, pot fi bruscante pentru toți aceia care au vehiculat ideea impunității absolute și pe aceea a imposibilității înlăturării sistemului axat, la modul fundamental, pe furtul din bani publici.
În ultimul an, ritmul acestor evenimente s-a accelerat, iar suprapunerea unor dosare gerele peste perioada campaniei electorale naște, firesc până la un punct, felurite întrebări. Mai bine sau mai prost articulate, acestea ar da seama despre faptul că, întâmplându-se „abia acum”, evenimente precum luarea la rost a unor personaje ce păreau de neatins până recent indică politizarea justiției. Într-adevăr, ceea ce se întâmplă în România de astăzi pare să fie prima încercare reală de a stârpi nu un fenomen atavic, ci unul care e profund instituționalizat în spațiul românesc, cel al corupției. Este încă un beneficiu, aș spune, al integrării europene și al apartenenței la NATO, pentru că nici UE și nici aliații din Tratatul Nord-Atlantic nu ar putea tolera la nesfârșit instabilitatea și insecuritatea ce sunt principalele efecte ale existenței corupției încurajate politic. Nu contează, din această perspectivă, că marile dosare de corupție sunt finalizate sau în curs de finalizare „tocmai acum”, ci important este că acest lucru, finalmente, se întâmplă. Privind spre istoria modernității noastre întârziate, spre aceea din secolul trecut și spre cea recentă, putem constata, cred, că justiția nu poate fi scoasă de sub autoritatea politicului decât printr-un proces radical. Și că, grație faptului că în sistemul judiciar au intrat, în anii din urmă, magistrați născuți după comunism, mulți dintre ei școliți în afară și care au caracterul de a nu-și îndoi coloana vertebrală în poziția „ghiocel”, în fața mai-marilor zilei, orice nume ar avea aceștia, justiția chiar are o șansă ca, în viitor, să fie independentă de politic. Nu aș blama, ca atare, modul în care funcționează azi sistemul judiciar, chiar dacă ceea ce se întâmplă are loc într-o campanie electorală cu o reală încărcătură emoțională și chiar dacă este posibil să avantajeze anumiți candidați, dezavantajându-i pe alții. Pe termen scurt și mediu, ceea ce va rămâne important va fi că justiția își continuă cursul în mod nestingherit, iar pe termen lung, speranța că pruncii noștri și urmașii lor vor putea trăi într-o țară normală.
Prof.univ.dr. Daniel Șandru
