Reputatul om de cultură și-a donat propria casă pentru a se înfiinţa, la Piatra-Neamţ, Muzeul de Știinţe Naturale
Profesorul, istoricul, traducătorul şi publicistul Iulian Antonescu, personalitate de marcă a arheologiei şi istoriografiei româneşti, ar fi împlinit, astăzi, 86 de ani. Născut la Piatra-Neamţ, pe data de 26 iulie 1932, în familia colonelului Gheorghe Antonescu şi a profesoarei Eugenia Antonescu, a absolvit Şcoala Medie nr. 1 (azi Colegiul Naţional „Petru Rareş”) din Piatra-Neamț, studiind, apoi, la Facultatea de Istorie din Bucureşti, pe care a terminat-o ca șef de promoție. Aici s-a format ca specialist în istoria antică şi medievală, sub conducerea profesorilor Dionisie M. Pippidi, Emil Condurachi şi M. Berzea.
Între anii 1957 – 1971, a fost director al Muzeului Regional Bacău, membru al Consiliului Muzeelor din România, lector la Facultatea de Istorie-Geografie a Institutului Pedagogic Bacău, director al Direcţiei Muzeelor din Consiliul Culturii şi inspector general la Departamentul Dialog cu Străinătatea (1990). A publicat articole în ziarul „Steagul roşu” şi în Revista „Ateneu” din Bacău. A susținut conferinţe atât în ţară, cât şi peste hotare (în Franţa, S.U.A. şi Marea Britanie), remarcându-se ca un mare specialist şi un remarcabil orator.
Cometa
„Sala era plină ochi. Brusc a apărut în fața ecranului un personaj impunător. Mi-am dat seama că era impunător pentru că, dacă n-aş fi înțeles asta, vocea sa teatrală şi uşor graseiată n-ar fi reuşit să domine sala. A vorbit o oră şi jumătate fără să se întrerupă, fără să bea apă, fără să se bâlbâie sau să tragă de timp cu obişnuitele «ăăă» pe care le auzeam şi la radio, nu doar la şcoală, a vorbit încontinuu şi, pe măsură ce vorbea, devenea tot mai strălucitor, tot mai captivant, (…) spusele lui erau de-a dreptul neauzite până atunci. Îți dădeai seama, în vreme ce vorbea, despre lucruri şi fapte ce păruseră a fi uitate definitiv,
că merită să-ţi ridici privirea spre cer pentru a vedea că lumea e în mişcare. Pentru mine, conferențiarul din acea duminică a fost asemenea unei comete care deschidea o poartă care nu fusese nici măcar întrezărită până atunci.” (Eugen Uricaru – „O cometă”, în revista „Vitraliu”, nr. 3-4 (28)/2004)
În anul 1961, distinsul istoric Iulian Antonescu, împreună cu soţia sa, prof. Eugenia Antonescu, donează statului o clădire, cu dorinţa expresă de a se organiza un muzeu de ştiinţe naturale – actualul Muzeu de Ştiinţe Naturale din Piatra-Neamţ.
„Omul de cultură, cercetătorul, pasionatul ctitor de muzee s-a dăruit pe sine cu infinită generozitate, pentru idealurile sale. Nu şi-a donat numai casa din Piatra-Neamț pentru a deveni muzeu, ci şi-a sacrificat trupul şi sufletul pentru nedisimulatul său crez în Dumnezeu şi neamul din care se trăgea.” (prof. Gheorghe Bunghez – „Simple simțăminte despre un Mare OM – lulian Antonescu”, în revista „Vitraliu”, nr. 3-4 (28)/2004)
De asemenea, cercetătorul nemţean a avut o contribuţie deosebită şi la înfiinţarea muzeelor de istorie din Piatra-Neamţ, Roman, Bicaz, Oneşti şi Târgu Neamţ, fiind inițiator al modernizării Muzeului Arheologic din urbea natală, fondat de renumitul arheolog pr. C. Matasă. A avut un rol activ şi la extinderea cercetărilor arheologice din zonă, editând totodată revista „Carpica”, prima publicaţie de istorie şi arheologie din regiune. Iulian Antonescu s-a stins din viaţă pe data de 24 ianuarie 1992, fiind înmormântat la Cimitirul „Eternitatea” din Piatra-Neamţ.
Cetățean de onoare al municipiului Piatra-Neamț
În 1999, cercetătorul nemțean a fost declarat cetățean de onoare (post-mortem) al municipiului Piatra- Neamț. Totodată, în anul 2002, la inițiativa Fundației Cultural-Științifice „Iulian Antonescu” – înființată la 21 martie 2000, la Bacău, având ca președinte de onoare pe Eugenia Antonescu și președinte executiv pe prof. dr. Ioan Mitrea – Iulian Antonescu a primit titlul de de cetățean de onoare al municipiului Bacău. Nu în ultimul rând, o stradă din Piatra-Neamț și o alee din Bacău poartă numele Iulian Antonescu.
Între scrierile sale se numără: „Depozitul carpic de la Negri și implicațiile sale istorice“, în „Carpica“, I, 1968; „Zece ani de muzeografie băcăuană“, „Carpica“, I, 1968; „Curțile domnești de la Bacău“, „Carpica“, II, 1969; postum: „Neliniști medievale“, Ed. Biblioteca Bucureștilor, București, 2010, ce cuprinde traduceri din poezia medievală, „Kormar Ogmundarson“, sec. al X-lea, „Trubaduri provensali“, sec. al XII-lea, „Godfroy de Monmouth“ și din vechea poezie japoneză, din secolele al XI-lea, al XIII-lea și al XVII-lea.
Irina NASTASIU
