O mănăstire importantă a creştinilor ortodocşi pe stil vechi din România este cea de la Brădiţel, comuna Grumăzeşti (dar la care se ajunge mai lesne prin comuna Bodeşti). Istoria ei porneşte de la schimbarea calendarului, din 1924, când tânăra măicuţă Macaria Samoilă (născută la 26 martie 1900, în comuna Hangu, judeţul Neamţ), tunsă în monahism, în Mânăstirea Văratec, a plecat împreună cu monahia Magdalena Gliga, în pădurea din apropierea comunei Hangu, unde şi-au făcut un bordei la Chiţa Micaşi şi au locuit doi ani. Apoi s-au mutat la Mânăstirea Agapia Veche, căci acolo mai erau maici care nu primiseră schimbarea. Urmărite de autorităţi, nu au putut rămâne prea mult nici aici şi s-au retras în comuna Vânători Neamţ la Ioan Urzică, unde au stat o iarnă. De aici au plecat la Pârâul Negru, la maica Minodora Ursache ce pustnicea acolo şi au stat 3 luni. S-au retras apoi într-un bordei părăsit la Sihla aproape de locul de pustnicie al părinţilor Glicherie şi David. Aici au primit mult sprijin duhovnicesc de la părintele Glicherie (viitorul mitropolit, acum canonizat) prin cuvintele de învăţătură, ce le îndemnau la răbdare şi statornicie în credinţă. Au găsit un bordei nelocuit la Piciorul Rău, aproape de Râşca, unde au stat trei ani. Participând la sfinţirea de la Buhalniţa, judeţul Neamţ, din anul 1936, sunt arestate şi ţinute timp de 9 săptămâni în închisoarea din Piatra Neamţ. După eliberare se retrag în bordeiul de la Piciorul Rău, unde rămân încă un an şi jumătate, timp în care sunt chemate la tribunal şi interogate pentru ce nu se statornicesc într-o mânăstire. Nesupunându-se hotărârii de a merge într-o mânăstire în care se urma noul calendar, maicile sunt duse la închisoarea Vărzăreşti, pentru doi ani. Aici au fost închise mai multe maici din Mânăstirea Brădiţel Neamţ (monahiile Arsenia, Teodula, Adriana) şi din alte mânăstiri (monahiile Serafima şi Eufrasia din Mânăstirea Dobru Neamţ). După eliberare s-au retras în comuna Vânători, la Ioan Urzică, unde au stat toată iarna. În primăvara anului 1944, în timpul celui de-al doilea război mondial, s-au refugiat la Dealu Mare, iar toamna s-au întors în comuna Bodeşti – locul natal al maicii Magdalena, la familia Ioan Ursache, unde au locuit trei ani. Cu nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului şi cu blagoslovenia IPS Mitropolit Glicherie, întregul sobor al Mânăstirii Brădiţel, sub conducerea maicii stareţe Macaria, în primăvara anului 1948 pun temelie de biserică. Cu o aprobare parţială zidesc pereţii din lemn, dar când ajung la acoperiş, li se interzice continuarea lucrării; maicile sunt nevoite să facă un acoperiş din draniţă ca pentru o casă, fără turnuri cu sfinte cruci, aşa încât construcţia avea aspectul unei locuinţe mai spaţioase. În anul 1956, sub talpa de lemn carbonizată, s-a turnat temelie din beton şi în anul 1958, lăsându-se pereţii din lemn s-au ridicat pereţi din chirpici nears, făcuţi de maici din pământ şi paie, înlocuind şi acoperişul cu tablă; s-au mai făcut şi unele modificări dând mai clar formă sfântului altar şi stranelor. Cimentuită frumos pe dinafară, biserica capătă aspect atrăgător, cele aproape 100 de maici bucurându-se de ea mai multă vreme. Dar trecerea timpului presupunea şi schimbări în plan material, căci terenul fiind umezicios, pereţii cei din chirpici ai Bisericii, căpătaseră igrasie, pierzându-şi din ce în ce mai mult rezistenţa, prin crăpături dese; chiar şi după mici reparaţii interioare se simţea curent şi răceală, mai ales iarna. Întregul sobor, sub îndrumarea prea cuviosului părinte Nifon şi a prea cuvioasei maicii stareţe Macaria, încep pregătirile pentru o nouă reparaţie, având ca ideal construirea unei biserici cu temelie de piatră şi zid de cărămidă. În 1955, părintele Nifon Marinache a fost numit duhovnic pentru toate mânăstirile de maici existente atunci (Mânăstirea Brădăţel-Suceava, Mânăstirea Dobru-Neamţ, Mânăstirea Brădiţel-Neamţ). Sfinţia sa a condus lucrările de construcţie cu multă pricepere şi devotament la mânăstire timp de 30 de ani, după care s-a retras la Mânăstirea Slătioara.
