Doctor MIRON ITZHAK Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
„Israelul a devenit o cetate pentru evrei, dar, din păcate, Israelul n-a devenit încă, casa evreilor!”(David Grossman) În aceste zile, Israelul va sărbători Ziua Independenței: 70 de ani de independență. Un miracol greu întâlnit în istorie și în studiile și în științele politice din ultimele trei secole. În acest articol intenționez să descriu pe scurt evenimentele principale care au dus la constituirea statului Israel în 15 mai 1948. Dacă trebuie să începem dintr-un punct anume aș prefera să încep cu evenimentul numit „Primăvara Popoarelor” din 1848, care îl are ca protagonist pe Garibaldi, eroul iatlian care unește regiunile nordice și sudice într-o țară numită Italia. Curentul unirii regiunilor continuă în Europa și, spre sfârșitul primului război mondial, în 1918, când se destramă imperiul turc, se consolidează și ideea de a uni regiunile între ele în diferite țări. În aceeași perioadă, cade regimul țarist din Rusia și Lenin împreună cu colaboratorii lui unește Rusia sub un regim socialist comunist, cu denumirea Uniunea Sovietică. Problemele la evrei apar când Frantz Iosef al II-lea oferă tuturor evreilor din regiunea Austro- Ungariei o emanicipare care le dă voie să se integreze și să aibă o libertate mai mare decât aveau până atunci. Studenții evrei din regiunea rusă, din România și din Republica Moldova, care provin din case burgheze, simt nevoia să aducă idealul socialist întro țară unde s-au născut stră-străbunicii lor și simt nevoia să emigreze în Israel. Până atunci, în Israel era pustiu. Existau 4 orașe în tot Israelul în care locuiau evrei ultra-religioși: Ierusalim, Tibera, Sefat și Iafu. În total, în 1880, au locuit în Israel în jur de 15.000 de evrei, pe când numărul arabilor din Israel în aceeași perioadă, era mult mai mic. Progomul din Rusia și Chișinău face ca liderii evrei să se adune în 1882 și să construiască o prima federație de sionism cu ideea că trebuie găsită o soluție pentru evreii care sunt acuzați degeaba și care sunt discriminați și alungați dintr-un loc în altul. Liderul federației este un ziarist din Austria, Theodor Herzl, născut în Budapesta și influențat foarte mult de procesul lui Dreyfus care era un ofițer francez, acuzat de spionaj pentru Germania. Aceste acuzări s-au făcut în baza faptului că era evreu. Despre acest caz care a făcut istorie, marele scriitor Emile Zola a scris o carte „Eu condamn”, în care precizează faptul că Dreyfus a fost condamnat pe nedrept și nu a fost cu nimic vinovat. Problema evreilor în Europa era atât de acută încât trebuia găsite cât mai repede, soluții. Astfel că Herzl propune o așezare nouă numită Uganda, unde evreii vor putea să construiască țara lor. Dar, toți ceilalți membri ai Federației Sioniste refuză această propunere mergând pe ideea că trebuie să se întoarcă în țara lor natală. În 1882 începe migrația primul val de evrei, care vine din Rusia și România în Israel și construiesc primele așezări – sate și comune cum ar fi Peetah Tickva, Rehovoth, Rișon Le-Țion și altele. Primii emigranți au fost studenți care au lăsat burghezia și munca de birou pentru a lucra ca agricultori. Condițiile erau foarte grele. Bolile – malaria, cele aduse de țânțari – au creat mari probleme pionerilor. În 1903, după progromul din Chișinău, emigrează o grupă mare de pioneri evrei și se așează să lucreze în agricultură. În aceeași perioadă de timp, regimul turcesc controlează și domină țara Israelului. Ei sunt mai apropiați de arabi și reduc într-un mod semnificativ certificatele de emigrare în Israel. În 1914 începe primul război mondial și se sfârșește în 1918. Generalul Allenby vine cu armata engleză prin partea Egiptului și reușește să câștige războiul împotriva Turciei. Turcii sunt nevoiți să părăsească țara și începe regimul englez să domine Israelul (atunci se numea Palestina). Una din persoanele de bază și membru al Federației Sioniste, dr Weitzman, apropiat de ministrul de externe englez, Balfour, povestește despre problemele evreilor, Balfour se convinge și trimite o scrisoare, considerată cel mai important certificat, care poartă denumirea de Declarația lui Balfour. Ea specifică: poporul evreu are dreptul să construiască o țară a lor, o casă a lor. Pe baza acestei declarații și după terminarea primului război mondial, în 1918, vine cel de al treilea val, tot din Rusia și România, un val de evrei studenți sau persoane de o profesie înaltă, care lasă totul în urmă și se ocupă de cele necesare pentru dezvoltarea Israelului. Atunci, în acest val, vine și cel care avea să devină primul ministru israelian, David Ben- Gurion (Rusia), care în 1920, devine secretarul Federației Muncitorești și secretar al Federației Sioniste. În 1924, după antisemistismul crescut în Polonia, vine al patrulea val de evrei, polonezi, care se numește emigrarea evreilor după guvernatorul Pilsudski. Evreii polonezi au adus prima idee de a fi afacerist și au deschis magazine și chioșcuri private, spre deosebire de celelalte valuri, primele, care erau socialiste.