O radiografie corectă şi exactă face profesorul Ioan Obreja (n. 05.04.1942, Răuceşti, profesor de limba şi literatura română) comunei în care a trăit şi muncit o viaţă de om la catedră.
Cartea sa în care îşi adună scrierile din juneţe dar şi de mai dincoace, “Urme de paşi” (Editura Cetatea Doamnei Piatra Neamţ, 2013), adună sub cele două coperte întâmplări din satul în care a copilărit dar şi de pe alte meleaguri pe unde l-au mai dus paşii.
În cele peste 200 de pagini ale volumului citim scurte notaţii sau rememorări nostalgiece despre anii de şcoală în care îşi evocă o parte dintre colegi (Catalog), despre clipele din armată, sărbătorile religioase din familie, despre învăţătorii de altădată, despre securitate (Patriotism), despre butelii sau practica agricolă, dar şi despre Ermitaj (Excursie) sau Paris (Înviere). Nu lipsesc dintre temele textelor din carte cele despre şedinţele de partid, despre implicarea şcolii în organizarea votării sau, mai nou, despre ceea ce a avut loc în 1989 (Dialoguri). Obiectiv şi moderat în evocarea unor întâmplări din viaţa sa, Ioan Obreja nu literaturizează ci doar transmite jurnalistic prin ceea ce a trecut. “Paşii făcuţi prin pulberea vremii se pierd în uitare, îi acoperă mereu prezentul acaparator cu egoista lui trufie. Şi dacă fereşti o clipă perdeaua timpului, descoperi doar urmele mai apăsate ale trecutului, urme dulci sau dureroase, urme dragi sau renăscătoare de revoltă, lăsate pe chipul tău interior”, argumentează autorul titlul volumului. Iar el, atunci când fereşte perdeaua timpului, o face doar cu plăcerea de a povesti şi nimic mai mult. Developează doar trecutul de dragul de a istorisi de a depune mărturie unui timp revolut şi nedrept în care a trăit, viaţa sa fiind contemporană, aproape în întregime, cu o epocă în care dosarul de cadre juca cel mai important rol: “Era bine la internat, nu ştiam de mai bine. Mai rău a fost când a început persecuţia împotriva oamenilor mai înstăriţi. Tata nu era chiabur, că dacă era mă dădeau afară din şcoală, dar depăşea nu ştiu ce plafon de avere şi m-au dat afară din internat. Atunci am văzut ce bun e internatul. La o gazdă pe lângă şcoală, într-o chichineaţă puturoasă, o debara sau o cămară de bucătărie. Fără apă curentă, fără baie. Las că nici la şcoală n-aveam baie, ne spălam după un anumit program în spălătoria de rufe. (…) M-am întors în internat după vreo două luni de chin. M-a ajutat un agent fiscal, tatăl profesorului Florescu. I-a dat o adeverinţă tatei cu venitul altui sătean, având acelaşi nume. Un fals, un risc asumat de omul care avea şi el copil, pe vremea aceea la facultate. Cel care a fost mulţi ani directorul liceului din Târgu Neamţ”. Aşa cum remarcă şi prefaţatorul cărţii, profesorul dr. Gheorghe Brânzei, “cartea profesorului Ioan obreja este un veritabil dosar de existenţe, iar ceea ce se observă fără prea mult efort este că aceste poveşti de suflet sunt scrise, în egală măsură, cu măiestria omului de condei, cu ascuţimea minţii, dar, mai ales, cu colţul inimii”. O carte care se citeşte cu interes şi curiozitate de la o pagină la alta, autorul dovedindu-se un fin observator al satului românesc.
