Aşa cum am promis, continuăm dialogul cu Alexandru Iavorovski, fostul preşedinte al Federaţiei Ecvestre Române, prezent timp de două săptămâni la Piatra Neamţ la cele 5 concursuri de călărie care au avut loc în baza hipică Virgil Bărbuceanu.
Rep: Domnule Iavorovski, de unde această diferenţă dintre sportivii de valoare, cum ar fi Ilioi, Cojocariu sau Schumann, şi cei care vin din urmă?
A.I: Vă spun şi o să fac o legătură şi cu ceea ce se întâmplă în momentul ăsta, o mică tragedie, nu vreau să fiu patetic, dar există riscul să pierdem o astfel de bază. Dacă până acum, în urmă cu două decenii, pe vremea când se creau aceşti călăreţi, cum e Ilioi, Cojocariu, Bucur, Gheorghe Claudiu, Schumann şi alţi câţiva, nu foarte mulţi, ei au fost formaţi de nişte cluburi fanion, nu numai în călărie, Steaua, Dinamo, cluburile CSM, Sibiu şi Craiova, cluburi care continuau activitatea şcolii de ofiţeri activi. Aşadar toţi aceşti sportivi veneau cu o întreagă pedagogie luată de la corifeii care făcuseră carieră, inclusiv aici la dumneavoastră, l-aţi avut pe Bărbuceanu. Din momentul în care aceste cluburi au făcut un recul şi şi-au pierdut din cotaţia lor de performanţă, dar mai ales de cratori şi de pedagogi, din momentul acela, alţii nu au venit să îi înlocuiască. Deci aceştia practic tezaurizează tot ce au învăţat de la pedagogii lor. Din păcate, pentru că se pierd baze, se pierde Steaua, CSM Sibiu, s-a pierdut Craiova, s-a pierdut Iaşul, în condiţiile acestea nu se creează noi generaţii de călăreţi şi în acelaşi timp de foarte buni monitori sau antrenori, etc. Cred că aici e fractura.
Rep: Referitor la sportivii de va-loare, Ilioi, Cojocariu, Bucur, Schumann, o parte dintre ei şcoliţi chiar aici la Piatra Neamţ, pot ei concura cu rezultate bune şi la concursurile din afară?
A.I: Potenţialul lor le permite, fără discuţie, eu am văzut şi am fost mândru când am fost un oficial sau chiar antrenorul lor la diferite concursuri interna-ţionale. Cu Radu Ilioi şi cu fiul său am fost chiar la finala campionatului de copii tocmai la Los Angeles, s-au obţinut nişte calificări importante. Nu îi de colea să te duci până la Los Angeles cu Raul Ilioi în 2005, parcă e o veşnicie de atunci. Dar cum bine ştiţi sportul acesta e atât de frumos şi în acelaşi timp complicat, pentru că vorbim de cal şi călăreţ. Aşa cum în momentul ăsta, Vettel, la Formula 1, nu mai are valoare pentru că nu mai are motorizarea pe care o avea acum un an sau 2, şi acum dintrodată Mercedesul i-a luat caimacul şi Vettel nu poate să mai fie campion mondial, în condiţiile în care el are un potenţial de campion mondial, iată că nu poate. Acelaşi lucru e şi aici, ce poate să facă Aurică, Radu, Norbert, Gheorghe Claudiu, sau Ursache, dacă nu au nişte cai sub ei, nişte Mercedes-uri. Fără Mercedes-uri e puţin mai complicat.
Rep: Aţi pomenit de Ionuţ Ursache, un sportiv mai tânăr, poate urca şi el în acea formulă a sportivilor de valoare din România?
A.I: Vă spun ceva, pentru mine personal el reprezintă o surpriză. El în perioada junioratului şi chiar a senioratului timpuriu n-a fost pentru mine un călăreţ emblematic, mi se părea că e un călăreţ între ceilalţi, corect, cu anumite deprinderi şi atât. Şi iată că de 2 ani de zile se ilustrează ca un călăreţ care într-adevăr poate să se bată de la egal la egal cu aceşti călăreţi care au făcut istorie în ultimele două decenii.
Rep: Aţi lucrat şi la Federaţia Ecvestră din Turcia, e diferenţă mare între echitaţia de la noi şi cea de la ei, sunt bani mai mulţi, sunt cai mai valoroşi?
A.I: Istoria e foarte lungă, dacă Jocurile Balcanice au început în 1968 la Ankara, şi vreau să vă spun că între 68 şi 88, ora exactă în balcaniadă era dată de România şi Bulgaria. Celelalte ţări asistau la acest duel, câteodată aş putea spune fratricid, mai ales la proba completă, astea erau cele două fedeţarii care făceau regula în sportul călare. În momentul în care a apărut şi la noi economia de piaţă, şi pe de o parte am asistat la reculul cluburilor importante, fanion, Steaua, Dinamo, toate CSM-urile, Sibiu, Craiova, Iaşi, Lugoj, şi chiar un recul al crescătoriei naţionale, brusc ne-am trezit în situaţia să concurăm cu nişte sportivi care îşi cumpărau cai de pe piaţa belgiană, olandeză, germană, şi atuncia brusc, turcii şi grecii, în momentul acesta cele două ţări sunt în top în Jocurile Balcanice, sigur că au devenit din ce în ce mai performanţi. În timp ce noi am început să regresăm, ei au progresat, şi atunci s-a inversat polarizarea de care vorbeam. Pe de altă parte, cum bine aţi spus, e vorba şi de bani şi vă dau un singur exemplu. Eu am plecat de la FER în 2009 şi am lucrat 5 ani de zile în Turcia. În primul an de zile am fost şocat, eu lăsasem FER cu un buget de 50.000 de euro şi am ajuns la federaţia din Turcia cu 2 milioane de euro. Ăsta e răspunsul pentru diferenţa de valoare. Cred că este suficient.
Rep: Nu mai lucraţi la FER, dar din ce ştiţi, este aceasta pe o pantă ascendentă?
A.I: Din căte am înţeles, MTS a făcut foarte târziu bugetul. Am înţeles că s-au cerut federaţiilor un draft de buget. Nu sunt la curent, m-am detaşat de aceste probleme de management, sunt mai mult implicat în probleme de educaţie, dar ceea ce m-a surprins este că la ultimele eventimente la care România a participat, federaţia s-a implicat în mod financiar, şi este vorba de balcaniada de dresaj, în care am fost şi arbitru dar am fost şi alături de echipă, am văzut că şi al europenele de obstacole, care au fost luna trecută la Arezzo în Italia deci, în ciuda faptului că exista o mare precareitate şi o mare nesiguranţă la nivelul bugetului, nu ştiu cum, nu ştiu de unde, federaţia a reuşit să achite şi am avut plăcuta surpriză să văd că federaţia a susţinut financiar, aş putea spune integral. Vă spun, la Novi Sad, cazare, transport, înscriere în concurs şi nu e de colea taxa de înscriere, a fost plătită de federaţie, ceea ce mie mi se pare că îţi asigură măcar premizele unei performanţe, nu îţi dă medalia. Nu se compară cu bugetul Turciei, ca să nu mai vorbim de bugetul Franţei sau Austriei.
Rep: Anul acesta s-au comemorat şi 10 ani de la trecerea în nefiinţă a lui Virgil Bărbuceanu, cum l-aţi cunoscut pe colonelul Bărbuceanu, cel care a participat la JO din 1960 de la Roma?
A.I: Da, aşa este, alături de Pinciu şi de Langa, el a făcut parte din echipa României care a obţinut un nesperat loc 5 la JO de la Roma. Un astfel de loc în momentul acesta pentru noi este de domeniul fantasticului. Noi, în România, nu am putea să ne calificăm în momentul de faţă la olimpiadă. Atenţie, atunci eram calificaţi cu cai româneşti, aşa cum tot cu cai româneşti, România s-a calificat la JO din 1992 de la Barcelona, din păcate nu a participat dar a obţinut calificarea, cu 4 armăsari româneşti. Astea vorbesc despre marea capacitate şi marile calităţi de practician ale răposatului Virgil Bărbuceanu. El a avut un ochi foarte bun, a ştiut exact să identifice acei sportivi de care am vorbit mai devreme, i-a identificat a muncit mult cu ei şi toţi îl respectă. A avut această capacitate de a se face respectat şi în acelaşi timp de a fi îndrăgit de sportivii săi. „De mortimus nihil nisi bene” dar, din păcate, am avut o serie întreagă de mari călăreţi, de mari antrenori, care nu au lăsat nimic scris. Este o întreagă oralitate, aşa cum oral a fost şi, păstrând proporţiile, şi Socrate, nu a rămas nimic scris de la Socrate. Dacă toţi aceşti mari maeştri ai călăriei, fie că a fost Langa, Bărbuceanu, Velicu, Marcoci, etc, şi unii care mai sunt încă în viaţă şi ar putea scrie despre experienţe lor, avem aicea un exponent şi care pentru mine mult timp a reprezentat un exponent şi un model, colonelul Tudor Vasile. Unii nu au avut darul, dar unii chiar au avut darul comunicării şi capacitatea de a-şi transmite experienţa, de a o procesa şi celorlalţi. Îmi pare rău că ei nu făcut acest lucru şi, revenind la Virgil Bărbuceanu, poate şi el ar fi trebuit să lase câteva rânduri sau idei despre călărie. Cu siguranţă toate generaţiile care au urmat ar fi avut nişte referinţe.
Rep: Cum vedeţi viitorul acestui sport în România?
A.I: El se va dezvolta pe măsură ce România îşi va căpăta starea de normalitate, şi în primul rând cea economică. În momentul când oamenii nu vor mai fi preocupaţi cu ce îşi plătesc dările sau coşul zilnic, dacă şcoala nu va mai fi o problemă, dacă vacanţele nu vor mai fi o problemă. Acum, faptul de a avea o maşină, telefon sau laptop bună nu mai e un lux, este ceva firesc. Dacă plinul la o maşină nu va mai fi pentru ei o întreagă ratare a unei vacanţe, atunci cu siguranţă vor investi şi în cai şi atunci poate vom ajunge şi noi, nu la nivelul Olandei, măcar la nivelul Turciei. Cred că niciun sport nu este legat atât de mult de calitatea vieţii decât echitaţia, poate Formula 1 eventual.
E o performanţă extraordinară ce au făcut junioarele de la handbal sau Simona Halep, care a cumpărat o rachetă, două sau trei, pe cheltuiala părinţilor. Dar gândiţi-vă ce înseamnă să cumperi un cal de 100.000 de euro ca să te baţi şi să încerci să ajungi într-un top. Un cal care nu e o rachetă, o bicicletă sau nici măcar o maşină de Formula 1, e un cal care zilnic îţi face consum. În momentul în care calitatea vieţii şi vom ajunge la acel nivel de trai care ne va permite să facem călărie, atunci cu siguranţă performanţa va veni. Din păcate, în acest moment avem foarte mulţi călăreţi talentaţi care nu au această şansă şi ei vor rămâne nişte călăreţi anonimi, tocmai pentru că nu îşi pot permite să dea 50, 60, 100.000 de euro ca să îşi cumpere un cal să meargă la europene sau mondiale