Există, apoi, cazurile intelectualilor care s-au convertit, oferindu-și serviciile simbolic-discursive, unii din bună-credință, alții din naivitate, mulți din oportunism, unii pur și simplu pentru a supraviețui. Nefiind, neapărat, un adept al „estetismului”, afirm că, și în cazul românesc, valoarea operelor unora dintre aceștia rămâne indiscutabilă. Nu pot regăsi, însă, aici, o scuză pentru modul în care, poate diferit de la un caz la altul, astfel de intelectuali au slujit altarului puterii totalitare, dar nici nu urmăresc să acuz. Ceea ce mă interesează este să pun în discuție atât resorturile asumării rolului propagandistic pe care l-au împlinit, cât și fascinația de a deveni prelați ai unei religii politice care, dincolo de perspectiva utopică pe care a susținut-o, s-a întreținut prin apel la forță. Fără a minimaliza rolul terorii exercitate, cu sprijin sovietic în faza inițială, de către aparatul de partid, consider că rămâne de netăgăduit faptul că, în România comunistă, au existat foarte puține conștiințe intelectuale care nu numai să nu abjure de la condiția libertății, ci chiar să se opună fățiș regimului totalitar și conducătorilor săi. Dacă, în etapa instaurării regimului totalitar, procesul de anihilare a elitei intelectuale antecomuniste evoluează în paralel cu cele de „reeducare” și, respectiv, de convertire, eventuala opoziție putând fi înțeleasă, sub aspect uman, drept o anulare a instinctului de supraviețuire, în etapa sa matură, aceea a național-stalinismului, manifestarea foarte puținelor voci intelectuale dizidente pare să conteste dictatura personală a lui Ceaușescu și mai puțin sistemul ca atare: „Ca orice regim totalitar, comunismul a pornit hotărât să-și aservească întreaga intelectualitate și să o pună în slujba propagandei sale. Foarte puțini sunt cei care au rezistat, câștigându-și renumele de dizidenți: Doina Cornea, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Dan Petrescu, Paul Goma, Gabriel Andreescu și câțiva alții. Cei mai mulți dintre intelectualii români, chiar dacă în sinea lor încetaseră de mult să mai creadă în ideologia marxist-leninistă și în promisiunile regimului comunist, au adoptat o atitudine prudentă, de abținere de la orice atitudine publică sau, dimpotrivă, au făcut compromisul pe față cu regimul comunist, susținând ideologia și propaganda acestuia”. Așadar, cu foarte puține excepții (identificabile în perioada Ceaușescu), din diferite motive, intelectuali de prim rang și-au pus credibilitatea în umbra ideologiei unice și au oficiat, unii dintre ei cu suficient patos, liturghia propagandistică direcționată de partidul-stat. Ceea ce avem la îndemână pentru o astfel de constatare este, grație cărților pe care le-au scris ori discursurilor pe care le-au susținut, precum și din perspectiva documentelor istorice pe care specialiștii încă le analizează, dimensiunea publică a prezenței lor intelectuale. E foarte posibil ca măcar unii dintre ei să fi avut un dublu discurs, care să conțină diferențe radicale de la planul public la cel privat, dar aceasta rămâne, trebuie să admit, o simplă supoziție, mai ales în contextul în care, atât în aria generoasă a literaturii, ca și în aceea a umanioarelor, în general, ori a științelor sociale, în particular, des pomenita „literatură de sertar” pare să fi fost mai mult un miraj sau o veritabilă strategie de justificare a lipsei de opoziție în comunism, din moment ce ea nu a mai ajuns în rafturile bibliotecilor noastre nici până astăzi.
Prof.univ.dr. Daniel Șandru
