În încercarea de a înțelege primul mod de raportare a intelectualilor la ideologie, cel specific registrului legitimării puterii totale, invoc posibilitatea unei convenții. Să cădem, deci, de acord că, într-un sens larg, intelectualii operează în mod frecvent într-o schemă ideologică. Prezența publică a unui intelectual implică o poziționare ideologică în care se regăsesc incluse elemente de ordin axiologic, tipuri de raportare etică, prejudecăți (în sensul dat de Gadamer), chiar stereotipuri, pre-ferințe politice și opțiuni de viață, toate acestea transferându-se, implicit, la nivelul produselor simbolice ale ac-tivității intelectuale, identificabile, evident, în spațiul discursiv. Dacă într-o societate plurală sau, cu vorbele lui Karl Popper, „deschisă”, există o pluri-valență a poziționărilor ideologice ale intelectualilor, ceea ce definește diversitatea, în societățile monolitice, de tip dictatorial, așa cum a fost și societatea românească în perioada regimului comunist, lucrurile nu sunt nicidecum pastelate din această perspectivă: în planul politicii de stat există o singură ideologie, configurată în baza unui canon prestabilit, astfel că toți cei care nu se supun acestuia se situează, automat, în afara ordinii sociale, fiind considerați „dușmani”. Ca atare, ei trebuie fie excluși din spațiul social (aceasta implicând și anihilarea fizică), fie „reprogramați” sub aspect ideologic, astfel încât să ajungă „pe linie”. Din acest punct de vedere, după cum aprecia Soljenițîn atunci când identifica esența ideologică a regimului sovietic, „ideologia este aceea care are nevoie, pentru a supraviețui, să-i pună în spatele gratiilor pe cei care îndrăznesc să gândească altfel (…)”. Direcția oricărui regim dictatorial este, așadar, încă de la instaurare, aceea a omogeni-zării ideologice. Din această pers-pectivă, principalul „handicap” al instalării regimului comunist în România a fost, în opinia mea, cel al lipsei de legitimitate. Or, în acest punct, reprezentanții regimului au conștienti-zat acut că, în paralel cu identificarea și anihilarea, respectiv reconvertirea, prin „reeducare”, a „dușmanilor de clasă”, trebuie creat un aparat simbolic care, subordonat fiind celui de partid, să producă și să propage discursul legitimator, iar ulterior pe cel proiectat să dea naștere „omului nou”. După cum specifica, în epocă, respectând întrutotul linia partidului, Gáll Ernö: „Crearea intelectualității socialiste nu este un proces spontan, ci un rezultat al muncii conștiente, desfășurate sub conducerea partidului marxist-leninist. În acest proces de formare a intelectualității socialiste participă un complex de factori constitutivi: 1. Intelectualitatea marxist-leninistă crescută în sânul mișcării muncitorești revoluționare încă înainte de cucerirea puterii. 2. Reeducarea vechii intelectualități burgheze și mic-burgheze. 3. Atribuirea de munci intelectuale elementelor de frunte din rândurile muncitorilor și țăranilor muncitori și perfecționarea lor. 4. Pregătirea medie și superioară, educarea tineretului provenit în majoritate din rândurile muncitorilor și țăranilor”. Nu era tocmai o noutate: bolșevicii aplicaseră aceeași strategie, la fel fasciștii și, apoi, naziștii. Din perspectiva apartenenței la acest aparat simbolic și a înregimentării formale, diferențele dintre Maxim Gorki, Giovanni Gentile, Martin Heidegger ori Carl Schmitt sunt doar de stil și, eventual, de preocupări intelectuale. Chiar dacă nu toți acești intelectuali pot fi integrați, să spunem, în categoria „adepților fanatici”, explicitată de Erich Hoffer, ei reprezintă cazuri de intelectuali care s-au identificat cu „cauza” dintru început.
Prof.univ.dr. Daniel Șandru
