Închisă de vie între zidurile nepăsării: Ana din Speranţa

Intru printre dărăpănături şi gunoaie. Bat la ceva ce ţine loc de uşă şi ecoul îmi răspunde generos. Insist şi, prin vuietul vântului, disting mişcare în interior. Un hârşâit ca de mobilă târâtă. Cineva descuie cu greu câteva zăvoare şi un chip palid de fetiţă se arată întrebător în prag.

Înăuntru e o aparentă ordine printre dărâmături. Un colţ de zid spart a fost cârpit neîndemânatic cu o bucată de placaj, două paturi cu un soi de lenjerie colorată de o parte şi de alta, iar în mijlocul camerei, pe o măsuţă improvizată, arde o lumânare. Ana, femeia de 41 de ani imobilizată la pat, se străduieşte să mai aprindă una, ajutată de fiica ei, în cinstea oaspetelui neaşteptat. Şi ea are un handicap şi se deplasează prin ceea ce ar trebui să fie casă folosindu-se de un scaun vechi pe post de cadru.

Numele de familie e Trişcă, un vechi instrument de suflat făcut din trestie. Trebuie să ai ceva din calităţile trestiei ca să poţi să te apleci în faţa atâtor necazuri, să suporţi maximum de umilinţă şi să ridici din nou capul ca să continui să supravieţuieşti într-o lume atât de haină, la marginea civilizaţiei.

*”Cu atâta am rămas …cu uitatul!”

O descos despre viaţa ei, despre cum a ajuns aici, aşa… Povesteşte în cuvinte puţine, cum a venit acum 7-8 ani, nici ea nu mai ştie bine când, cum ţiganii furaseră deja toate ţevile de la gaz metan din Hala F3 unde locuieşte, aşa că nu au avut parte de căldură niciodată.

„Ţiganii sunt foarte răi! Stă cu noi mama mea, care este bătrână, are 68 de ani, doar ea ce mai iese să cumpere câte ceva. Şi ţiganii îi vorbesc urât, o scuipă, o bat cu pietre, i-au spart nasul acum câteva zile. Că să le dea bani, să le dea ce are în sacoşă…Aşa fac tot timpul”, spune Ana şi-şi frânge mâinile în durerea atâtor amintiri urâte. „Cei de alături fură curent! Au noaptea căldură, ziua îl închid şi noaptea îl pun la loc să nu-i prindă. Aici s-a distrus totul în primele şase luni de când ne-am mutat. Şi de atunci aşa trăim… În bucătărie plouă, aşa a fost de la început. Am făcut nenumărate plângeri la primărie. Au venit, s-au uitat şi cu uitatul am rămas!… Ne-au spus să ne ducem la centrul ăsta din Speranţa, la adăpost, dar acolo cât putem să stăm? Cică să încuiem… Şi apoi, dacă plecăm nu mai găsim nici zidurile când ne întoarcem. Că doar au dărâmat şi au furat tot pe aici. Tot iau, ce se poate lua! Nimic nu rămâne în urma lor, sunt ca termitele!”.

* Învăţând supravieţuirea …

Mama care are 68 de ani, bolnavă şi ea, nu are nici un fel de venit. Singura lor resursă este pensia de handicap de 640 de lei a Anei, pentru că fata, deşi are 20 de ani şi handicap grav , nu are deocamdată nici indemnizaţie. Au încercat să obţină pentru bătrână venitul minim garantat, dar nu li s-a aprobat.

„Am mai avut o bunică, nevăzătoare, a murit tot din cauza condiţiilor de aici. Stăm în frig, fără curent, fără de nici unele. Apă ne mai aduce câte un copil de la cişmeaua din curte. Asta-i viaţa noastră!”, oftează Ana. Dintotdeauna a fost imobilizată la pat, pentru că aşa s-a născut, cu acest blestem al imobilităţii, însă ce trăieşte de 7 ani încoace e …la limita suportabilităţii.

„Mai credeţi că vă mai ajută cineva?”…

„Nu ştiu, nu ştiu ce să mai fac! Spuneau că ne mută de aici, pe toţi, aşa a scris la ziar, dar nu l-am prins să văd ce spune acolo. Aici trebuie reconstruit totul, au furat şi cablurile electrice, şi zidurile…”, îşi ascunde o lacrimă în colţul baticului colorat prins pe sub căciulă. Nu vrea să-i văd disperarea, nu o mai suportă nici ea.

Mi se pune un nod în gât şi nu reuşesc să găsesc nici măcar un cuvânt de consolare… Ce poţi să-i spui unei femei pentru care viaţa a fost un lung şir de sacrificii şi privaţiuni, care nu a ştiut ce e dragostea semenilor, decât din îmbrăţişarea disperată a propriului copil şi-a unei mame la fel de neputincioase ca ea, chiar dacă are picioarele întregi?…

Îngaim un cuvânt de rămas bun şi ies, încercând să scap de sentimentele apăsătoare. Să uit, să las totul în urmă. Albastrul cerului printre ruine mă ajută să respir din nou. Le las în spatele meu pe cele două, copleşită de sentimentul culpabilităţii. Mă simt complice la nepăsarea generală, nepăsarea care-o sufocă pe Ana din Speranţa în fiecare zi.