Sub guvernarea tehnocrată, pe care am considerat-o, dintru început, ca fiind o punere între paranteze a politicului și, astfel, o bună oportunitate pentru reformarea partidelor politice, acestea din urmă au reușit să readucă în scenă acel tip de fractură discursivă ce bântuie spațiul nostru public de vreo 10 ani încoace: aceea dintre „noi“ și „ei“. Introdusă abrupt de fostul președinte Traian Băsescu, asumată la nivel de slogan, într-una dintre trecutele campanii electorale, de fostul PDL („Noi cu voi, ei cu ei“), fractura aceasta a căpătat amploare și a devenit o expresie a două modalități, în aparență ireconciliabile, de a înțelege cum ar trebui să funcționeze lucrurile într-o autentică democrație: pe de o parte, în spiritul domniei legii, al respectării meritului și competențelor; pe de altă parte, în cel al micilor înțelegeri transpartinice, al promovării intereselor obscure și al „fușerelii“ lui „merge și-așa“. Fractura a reizbucnit în aceste zile, odată cu scandalul produs în jurul trustului Intact. Nu este vorba, aici, despre libertatea de exprimare, așa cum, în chip manipulatoriu, au țipat ca din gură de șarpe vedetele salarizate, lunar, cu zeci de mii de euro pentru a spăla creierele tuturor celor care, din varii motive, nu se pot adapta la standardele civilității europene. Ce am văzut, mai cu seamă ca reacție din parte politicienilor, o reacție, din nou, transpartinică, a fost realitatea că, din închisoare, un infractor condamnat, Dan Voiculescu, a chemat la ordin, prin portavocile sale, toate instituțiile statului.
Sigur, ne aflăm în an electoral. Dar, asta nu justifică revigorarea fracturii discursive în direcția întreținerii separației dintre cele două Românii. Scurta perioadă de solidaritate pe care am văzut-o în urma tragediei din clubul Colectiv, din noiembrie trecut, s-a risipit precum fumul. De la politicieni la televiziunile arondate, mergând înspre membrii de partid, militanți și simpatizanți și ajungând până la electori, cu toții s-au reașezat comod în fractura dintre „noi“ și „ei“, față de care manifestă deja o dependență de cale. Din păcate pentru normalitatea pe care, cel puțin segmentar, guvernul de tehnocrați a încercat să o instituie, comunitatea noastră, așa cum rezultă din ceea ce avem zilele acestea în spațiul public, nu este încă pregătită să o aibă. Preferăm agresivitatea, fie doar simbolică, față de ceilalți. Avem în fiecare seară, pe ecranele televizoarelor, cu foarte mici excepții, doar preoți ai agresivității. Termenii fracturii discursive ce separă cele două tipuri de societate conotează, zi de zi, atributele violenței simbolice. Iar, pe fondul a ceea ce se petrece în jurul nostru, fond pe care, parcă, îl uităm prea repede de fiecare dată când atenția ne este atrasă de non-subiecte – așa cum este punerea în aplicare a unei decizii definitive a instanței, chestiune ce ține de normalitatea pe care, pur și simplu, pare că n-o vrem! – această violență simbolică nu face decât să ne altereze mințile și comportamentele. După câteva luni în care părea că normalitatea este posibilă, ne întoarcem în cerc: partidele sunt aceleași, oamenii lor sunt aceiași. La butoane și în fața camerelor de luat vederi, aceleași prezențe dăunătoare. Aceeași clasă politică, aceeași presă, același fel de a merge, inerțial, mai departe.
Prof.univ.dr. Daniel ȘANDRU