În breviarul unei istorii intelectuale

Pentru oricine s-ar întreba, în România de astăzi – care oferă din plin condițiile de posibilitate pentru o astfel de întrebare – ce anume îi fascinează pe intelectuali astfel încât îi determină să se predea pe altarul puterii politice, devine evident, încetul cu încetul, că avem de-a face, la nivelul spațiului public, cu „parazitarea“ unui deja-întâmplat istoric. Văzute de sus, „tranșeele“ săpate de intelectualii publici – aceștia din urmă fiind și de mare, dar și de mic, ba chiar și de îndoielnic calibru – captivi ai propriilor fantasme (luate însă cu titlul de „poziționări ideologice“, fie „de dreapta“, fie „de stânga“) amintesc de ceea ce s-a întâmplat, și în prima parte a secolului trecut, dar mai cu seamă după cel de-al doilea război mondial, în Europa Occidentală.

Să plecăm de la o imagine oferită, în 2004, de prima pagină din cartea lui Jean Sévillia, „Terorismul intelectual din 1945 până în prezent“ (tradusă la Humanitas în 2007): „De cincizeci de ani ține povestea asta. La Paris, câteva zeci de oameni dau tonul. Bat apa-n piuă la televizor. Publică articole. Scriu cărți. Predau de la catedră. Fac intervenții la colocvii. Semnează petiții. Iau prânzul împreună. Lucrurile nu stau ca în șansoneta lui Brel: oamenii ăștia, domnule, gândesc. Gândesc pentru alții“. Nu vi se pare că, dacă am înlocui, în acest fragment, Parisul cu Bucureștii, am găsi că această imagine se potrivește perfect spațiului public românesc de astăzi? Eu cred că da, că ne aflăm în breviarul unei istorii care ne arată că, implicându-se în relații fie și transparente cu puterea politică, intelectualii, indiferent că sunt „de dreapta“ ori „de stânga“, trec de la seducția utopică de regăsit în ambele orientări politice la pasiunea oarbă, ceea ce reclamă anihilarea spiritului critic.

Exemplele din spațiul românesc al ultimului secol se găsesc, har Domnului, de la „metafizicianul verde“ Nae Ionescu și până la culturnicii comuniști și postcomuniști, ori chiar mai sus pe scara excelenței intelectuale. Acestea pălesc, desigur, atunci când sunt comparate cu cele ale unor mari nume din spațiul occidental, nume ale unor gânditori recunoscuți ce au devenit, la rândul lor, victime ale mirajului puterii și care au produs, ei înșiși, alte victime, prin intermediul „cuvintelor care ucid“.

Cu toate acestea, și într-un caz, și în altul, putem spune că avem de-a face cu ceea ce, în cartea sa numită „Spiritul nesăbuit. Intelectualii în politică“ (Polirom, 2005), Mark Lilla numea, cu un dens înțeles platonician, „seducția Siracuzei“. Aici trebuie să fie, organizat nucleic, entuziasmul vorbirii și cel al tăcerii. Al vorbirii pentru puterea ce înregimentează intelectualii (chiar și când aceasta e întruchipată de un singur om, așa cum a fost cazul, în România, și în perioada interbelică, și în cea comunistă, dăinuind până în prezent). Al tăcerii care îi face pe aceiași intelectuali să nu sufle o vorbă atunci când puterea greșește și să se tolănească, mai comod, pe altarul ei. Poate părea exagerat – și poate chiar este, pentru România europeană a anului 2015 – dar tăcerea intelectualilor, în interesul puterii pe care o îmbrățișează, o transformă pe aceasta în autoritate ultimă, chiar și atunci când ea își pierde legitimitatea. Și se poate întâmpla ca, după aceea, vorbirea liberă să nu mai fie posibilă o vreme. Ci numai cântatul în strună. Din strungă. Sau pur și simplu tăcerea tuturor.

Prof.univ.dr. Daniel ȘANDRU