În 20 februarie anul acesta s-au împlinit 48 de ani de la apariția primului număr de după război al ziarului „Ceahlăul“, lansarea sa în conștiința publică datorându-se înființării județului Neamț, prin desprinderea acestuia din regiunea Bacău. În apropierea semicentenarului publicației noastre, cea mai longevivă din presa nemțeană, ne propunem să realizăm un documentar sentimental al „istoriei“ sale, care să reconstituie episoade mai puțin cunoscute din evoluția sa. Un prim invitat al inițiativei noastre este criticul literar, scriitorul și publicistul Cristian Livescu, bun cunoscător al perioadei de început a ziarului „Ceahlăul“, unde a lucrat mai mulți ani și care a acceptat să participe la această retrospectivă.
Reporter: Spuneți-ne, pentru început, dacă v-ați numărat printre gazetarii care au întemeiat seria post-belică a ziarului „Ceahlăul“?
Cristian Livescu: În primul rând, vreau să vă felicit pentru inițiativa ce v-ați asumat-o de a reînnoda istoria mai nouă, actuală, a „Ceahlăului“ cu istoria sa postbelică, legată de înființarea județului Neamț, în februarie 1968, moment important în devenirea acestui spațiu care își are specificul său distinct pe harta României. Un județ care s-a creat din două județe interbelice destul de bine conturate, Neamț și Roman, la momentul ’68 chemate să se armonizeze într-un ansamblu unic. Nu m-am numărat printre membrii echipei inițiale, care a pus bazele ziarului „Ceahlăul“; am fost angajat abia în august ’68, după două luni de stagiu în „probe“ și o acomodare cu atmosfera din redacție. O redacție tânără, activă, foarte ambițioasă și destul de numeroasă, desprinsă din redacția ziarului regional „Steagul roșu“ de la Bacău și pe ruinele ziarului local „Flacăra“.
Rep.: Care era configurația inițială a redacției?
C.L.: Redactorul șef Pavel Pântea și-a ales echipa cu redactori care aveau afinități într-un fel sau altul cu noul județ, ori aveau gustul aventurii, dorința de a se afirma în altă parte decât în orașul lui Bacovia. Așa se face că în acea „garnitură de aur“, unor gazetari „nemțeni“, proveniți din partea locului, cum ar fi: Nichita Bistriceanu, Cătălin Stupcanu, Eugen Tureschi, Ion Boghian, Al. Iacob, Martin Leibovici, Vasile Galavam, Theodor Radu, Pompei Șimon (fotoreporter), mai apoi Mihai Merticaru, Viorel Tudose și Cornel Lămătic, li s-au alăturat condeieri cu experiență din alte părți, ca Dumitru Buznea, C. Blagovici, Constantin Cucu, Constantin Marian, Vasile Spătaru. Fiecare și-a avut povestea lui…. Eu, fost elev la „Petru Rareș“ și proaspăt absolvent de Filologie, la Universitatea București, și Stelian Ciocoiu, de la Filologia ieșeană, am fost angajați pe fondul evenimentelor de la Praga, din acel august fierbinte ’68. Pe cei amintiți i-am găsit în redacție, distribuiți în câteva secții. În perioada următoare s-a alăturat și Constantin Bostan, care – ca student – trimitea dese corespondențe din București, interviuri cu personalități legate de ținutul Neamț; a pregătit o îndrăzneață lucrare de licență despre cărturarul G. T. Kirileanu, cred că prima de acest fel în țară (dacă nu cumva și singura).
Rep.: Era un ziar „cuminte“, „pe linie“, sau ieșea din șabloane?
C.L.: Trebuie spus că toată redacția era animată de dorința de a pune în valoare oamenii și locurile din județ, de a-i releva neapărat identitatea, într-o competiție cu ziarele similare din Moldova, majoritatea „cuminți“, incolore. La noi erau abordate teme curajoase, în special în domeniul social-cetățenesc, dar și în cel economic, unde agricultura era comentată cu mult spirit critic. Era însă momentul în care Teatrul Tineretului era renumit ca rampă de lansare pentru teatrele din Capitală, unde mulți actori trecuți prin TT deveniseră vedete de prestigiu, iar tinerii regizori veneau la Piatra Neamț convinși că aici sufla o adiere de libertate favorabilă creației. Știu că trei mari regizori ne-au copleșit atunci cu montările lor extraordinare: Andrei Șerban, Aureliu Manea și Radu Penciulescu. Mă pot lăuda că i-am luat atunci un interviu-document lui Andrei Șerban și că am scris primele cronici dramatice în „Ceahlăul“, la spectacolele cu „Omul cel bun din Sîciuan“ și „Noaptea încurcăturilor“. M-a încurajat în această direcție un gazetar de mare talent, ca nerv și stil, Eugen Tureschi, pe atunci secretar de redacție, care a intuit în mine plăcerea de a scrie despre teatru. Ne cerea să scriem viu, atractiv, cu unde ironice, în așa fel încât să captăm cititorul, să-i dăm satisfacție la nedreptățile cotidiene. Vă închipuiți că multe materiale trebuiau compuse în limba plată de lemn a epocii. Ei bine, pe lângă ele trebuia să bucurăm cititorul cu articole sincere, directe, care să „miște“ realitatea, s-o scoată din amorțeala propagandistică. În scurt timp, ziarul a produs senzație, cu droaie de reclamații la „județeana de partid“, fapt ce – pe canale ocolite – ne aducea însă laude din partea conducerii. În fond, exersam rostirea adevărului. Ziarul „Ceahlăul“ devenise o școală veritabilă de publicistică. Aveam mulți colaboratori și corespondenți, care au remarcat repede spiritul incisiv al ziarului și ne trimiteau materiale de opinie, care în timp au căpătat valoare de document.
Rep.: Cum scoteați ziarul? Ce tehnică tipografică foloseați?
C.L.: O, aici intervine pitorescul epocii. Ziarul era pregătit tipografic la Piatra Neamț, într-un atelier vechi, derizoriu, pe undeva pe lângă Strada Mare (strada veche a Pietrei, unde regizorul Gheorghe Naghi trăgea cadre din antologicul său film „Telegrame“), cu linotipuri antice și improprii, după care paginile erau duse noapte de noapte la Bacău, unde erau turnate și fixate în rotativă. Tirajul era de zece-douăzeci de mii de exemplare, aduse la Piatra cu mașina Poștei, spre a fi difuzate. Cam la două săptămâni ne venea rândul să facem această navetă nocturnă, pe care o realizam cu plăcere (eram tineri, deh!), fiindcă ne întâlneam cu colegii din Bacău și Focșani, „abonați“ la aceeași rotativă nemțească veche, de prin 1923, dar bine întreținută. Am făcut această operațiune până prin 1973, când – mare victorie – s-au construit noua redacție și tipografia modernă de la Piatra, edificii care răsplăteau efortul nostru, al tuturor, de a face gazetărie serioasă, încinsă, pe placul marelui public. Asta până în 1974, când „Ceahlăul“ a devenit săptămânal, cu reduceri de personal și schimbări de ton, dictate de „revoluția culturală“. Se încheia astfel perioada „romantică“, a începuturilor, aceea care a dat ziarului o amprentă inconfundabilă până azi. Tot atunci, pe lângă paginile literare, am început să scoatem și suplimentele cultural-artistice „Ceahlăul“, moment care coincide cu apariția nucleului literar în reședința județului, cu primii scriitori și cărți lansate în librării, căci nucleul plastic – cu Iulia Hălăucescu, Clement Pompiliu, Petru Petrescu, Nicolae Milord, N. Iliescu – era de mult afirmat și se bucura de succes.
Rep.: În acea perioadă știu că ați efectuat și o deplasare în străinătate, la un concurs de schi…
C.L.: Așa este. Eram un pasionat al muntelui și în studenție învățasem să schiez, în tabere de iarnă. În 1971, știind de această pasiune a mea, conducerea redacției m-a propus să particip în Elveția, la Campionatul mondial de schi al ziariștilor, care s-a desfășurat în Alpi, în stațiunile Verbier și Villars, lângă Geneva. Delegația a numărat cinci gazetari cunoscuți, din care doar trei am participat la concurs, pe o pârtie destul de dificilă, față de cea de pe Cozla, unde mă antrenam eu acasă. Dar am făcut față și m-am clasat destul de bine, la categoria „tineret“. A fost o deplasare absolut fabuloasă, din care m-am întors cu o pasiune sporită pentru sporturile de iarnă, organizând în anul imediat următor prima ediția a Cupei ziarului „Ceahlăul“, la probe de schi alpin. Dar asta e o altă poveste…
Mihael BALINT