Despre emigranţi, cu toate problemele lor materiale şi spirituale, s-a scris mult şi nu de azi, de ieri, ci cam de când se circulă mai repede prin lume, cu poştalionul, cu corabia sau, mai de curând, cu reactorul care străbate Europa în două ceasuri şi oleacă, atât cât îi trebuia lui Vasile Alecsandri să ajungă de la Mirceşti la Roman, cu caii la galop. Literatura emigraţiei este de obicei plină de dramatism, dezrădăcinarea fiind o temă bătută la micron de marii şi mai micii scriitori ai Estului, fiindcă migraţiile moderne, ca şi cele din epoca barbarilor, tot de la răsărit la apus se produc. Deoarece emigrarea s-a datorat mereu unor cauze puţin plăcute (sărăcia şi persecuţiile religioase sau politice), este explicabil sentimentul dezrădăcinării, fiindcă emigrantul simte mereu că a fost silit să plece de acasă, rupând astfel rădăcinile, legăturile cu locul de baştină, cu ţara, familia, tradiţia, credinţele şi obiceiurile.
Aflându-mă de mai bine de douăzeci de ani în Franţa, într-un fel de mişcare similară cu cea a berzelor, deci nefiind un imigrant în adevăratul înţeles al cuvântului, am avut curiozitatea să studiez, între altele, modul în care se manifestă aici imigraţia românească în general şi cea nemţeană în particular.
De la Banul Mărăcine, străbunicul poetului Ronsard, cel care îşi declara originea valahă, şi până azi, numeroşi români au trăit o vreme sau o viaţă în această ţară, care a ştiut totdeauna să atragă din lume valorile de care a avut şi are nevoie. Din partea cealaltă, setea de cultură sau de distracţii i-a atras pe români, de secole, către Franţa, Parisul, fiind veacuri la rând „oraşul lumină”, iar ţara dintre Atlantic şi Mediterana un paradis turistic, în care s-au topit multe averi, la Biarritz, la Monte-Carlo, ori în Paris, la Moulin Rouge. Generaţia lui Vasile Alecsandri, cu studii mai mult sau mai puţin temeinice, din Franţa a importat Revoluţia de la 1848 şi Idealul Naţional. După un stagiu parizian, tinerii boieri au revenit la baştină şi au întemeiat statul modern România.
Acum, însă, lucrurile sunt mult mai diverse şi mai complicate. Imigraţia românească a trecut multişor de jumătatea milionului şi se duce rapid către milionul întreg. De nu ar fi fost criza economică, dură aici, pe Sena, conjugată cu restricţiile impuse românilor, chiar şi după integrarea noastră în Uniunea Europeană, milionul ar fi de mult depăşit. Şi în acest torent, unic în istoria românilor, aportul nemţenilor, la început insignifiant, a devenit important.
Meseriași în căutare de patrie
Avalanşele către Italia şi Spania, unde s-au aşezat temeinic peste două milioane de-ai noştri, din toate ţinuturile, au avut o componenţă tipică: agricultori, muncitori necalificaţi şi foarte puţini intelectuali. Stilul chibzuit şi inteligent al conducătorilor Franţei, bazându-se pe importul de mână de lucru calificată, cu precădere intelectuali şi meseriaşi de înaltă performanţă, face ca nemţenii de aici să fie din a doua categorie, adică medici, profesori, ingineri, informaticieni, economişti, maiştri în industria lemnului, în construcţii de nave etc.
Muncitorii se grupează în două categorii distincte. Cei mai mulţi intenţionează să lucreze aici un timp, să adune bani şi să se întoarcă pricopsiţi acasă, unde au lăsat temporar familiile. Un grup mai mic se alcătuieşte din tineri decişi să-şi întemeieze în Franţa o situaţie. Vin împreună cu membrii familiei, îşi cumpără repede, cu credit, maşini (două, că e nevoie!) şi casă, îşi dau copiii la şcoală şi învăţând limba şi obiceiurile, caută să se integreze în societatea franceză. La Nevers, unde locuiesc şi eu, există un grup de muncitori nemţeni din industria lemnului, cu toţii integraţi deplin în noua lor lume. Soţiile lor lucrează în branşă sau în alte domenii, după calificarea de acasă sau cea dobândită aici. Nu au de gând să revină în vechea lor patrie, câţiva au deja cetăţenie franceză, nu manifestă nimic care să semene a sentiment de dezrădăcinare. Copiii lor sunt elevi sau studenţi obişnuiţi, vorbind cel puţin trei limbi (româna, franceza şi engleza). Unii dintre muncitori, puţini la număr, se mişcă numai în lumea restrânsă a nemţenilor sau a celorlalţi români aflaţi în Hexagon, motivaţi de cunoaşterea limbii sau de anume nostalgii marcate temeinic. În general, se întorc în ţară doar în concedii sau, foarte puţini, din cauza inadaptării la stilul de viaţă şi de muncă din Franţa.
Export de inteligență
În ultimii ani, sosesc la Nevers tot mai mulţi intelectuali, unii din Neamţ. Eu cunosc peste treizeci de persoane cu studii superioare (medici, ingineri, profesori, economiști). Cei mai în vârstă au de gând, ca şi unii dintre muncitori, să lucreze un număr de ani şi apoi să revină în ţară. Dar cei tineri au, în majoritate, gânduri de stabilire în noua patrie. La spitalul din oraşul capitală de departament (judeţ) funcţionează acum şase medici români şi până de curând o pietreancă a fost şefă de secţie (dializă), dar a fost solicitată într-o mare clinică din sudul Franţei şi a plecat. Interesant este că s-a creat un grup de intelectuali români, care interacţionează cu prietenii şi colegii lor, francezi sau veniţi din alte ţări şi integraţi deplin în viaţa locală.
Nu am sesizat tristeţi marcate sau regrete devastatoare. Dimpotrivă. Globalizarea acţionează ca şi schimbările climatice, fără menajamente şi, de cele mai multe ori, fără regrete şi priviri nostalgice în urmă. Nemţenii din jurul meu nu uită că sunt români şi au păstrat ideea de mândrie naţională. Copiii lor încă mai vorbesc româneşte, dar au un lexic modest şi, cei mai nevârstnici, goluri în gramatica românească, întrucât limba lor uzuală este franceza.
De bună seamă,emigraţia goleşte acum România de valori. Dar nimeni şi nimic nu o poate opri deocamdată, pentru că diferenţa între nivelurile de câştig prin muncă şi de trai este şi rămâne imensă. Atunci când muncitorul şi intelectualul nemţean vor câştiga acasă la fel ca în Franţa, fenomenul poate că va deveni reversibil. Dar când se va petrece acest miracol? Să vedem iarăşi, ca în România de odinioară, venind la noi la muncă elveţieni, austrieci, cehi, slovaci, greci, italieni, francezi, nemţi? Pare un basm SF. Din păcate…
Mihai Emilian MANCAŞ
Nevers, iulie 2013
(intertitlurile aparțin redacției)
