Ca și Ioan Paul al II-lea, conducătorul de astăzi al Bisericii Catolice, Papa Francisc, este expresia axiomei potrivit căreia nu funcția îl face pe om, ci omul transformă funcția după chipul și asemănarea sa. Așa cum s-a demonstrat și pe parcursul ultimului secol, poziția de Suvern Pontif este una cu un foarte important impact în planul politicii globale. Este, însă, la fel de important și omul care deține o asemenea poziție. Dacă Ioan Paul al II-lea rămâne în istorie drept acel Papă care a avut o contribuție esențială la dispariția regimurilor totalitare din Europa Centrală și de Est, prin acțiunile și discursurile de până în prezent, actualul Suvern Pontif demonstrează, într-un spirit nonconformist – chiar raportat la dogma diplomației de la Vatican – că este perfect adaptat realităților lumii contemporane. Deloc întâmplător, cu ocazia vizitei pe care a făcut-o spre finele săptămânii trecute la Casa Albă, președintele american Barack Obama a remarcat caracterul personal, amprenta proprie pe care Papa o așază asupra funcției pe care o deține. Nu este, în mod sigur, un Papă comod, ci un lider spiritual care se exprimă, în mod convingător, asupra unor probleme concrete, așa cum s-a văzut cu ocazia discursurilor pe care le-a susținut atât în fața Congresului american – onoare ce se acordă foarte rar unor foarte importanți șefi de state – și, respectiv, în fața Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite. În primul caz, Papa Francisc a vorbit despre chestiuni arzătoare nu doar pentru societatea americană, fără a fi complezent și fără a face vreo concesie fie republicanilor, fie democraților. Probleme precum avorturile și utilizarea armelor de foc au fost tratate în egală măsură, astfel că discursul Suvernaului Pontif a transgresat linia de falie ideologică pe care atât republicanii de factură „neocon“, cât și democrații „progresiști“ o mențin doar la nivelul unor subiecte de nișă. Prin discursul său, Papa a demonstrat că ceea ce face nu e doar o chestiune de imagine, ci o deplină conectare la problemele reale ale epocii noastre, probleme pe care, de la întâlțimea poziției pe care o deține, le poate aborda în spiritul valorilor universaliste ale creștinismului. În cazul discursului susținut la sediul ONU, în prezența a aproape 150 de șefi de state, Suveranul Pontif a subliniat problema încălzirii globale, invitând audiența să reflecteze la ce fel de planetă la vom lăsa moștenire urmașilor noștri, dar a trasat și câteva coordonate, în sesnul acelorași valori universale ale creștinismului, cu privire la criza refugiaților. Nu e puțin lucru să constatăm că avem de-a face cu un tip de abordare specific Vaticanului mai cu seamă în posteritatea debutului procesului de laicizare a societății occidentale, și anume implicarea directă în aspectele care vizează „civitas terrena“, în paralel cu menținerea interesului viu al credincioșilor pentru mântuirea din „civitas Dei“. Nu o retragere, așadar, în turnul de fildeș al credinței, ci o revigorare a mesajului creștin prin adaptarea sa la realitățile vieții cotidiene. Tocmai de aceea, sau poate și din acest motiv, Papa Francisc are imaginea unui nonconformist. Refuzul de a participa la un dineu oferit în onoarea sa de către membrii Congresului american, pentru a participa la masa simplă organizată pentru oameni străzii de către o congregație catolică din SUA este „nonconformist“ doar în sens diplomatic. În sensul politic de participare a reprezentantului Bisericii Catolice la viața reală a cetății nu este decât un gest de normalitate, nici măcar unul de imagine. Este unul din acele gesturi mici care fac istorie și care ne arată că, alături de elementul discursiv, avem de-a face, și în cazul acestui lider de la Vatican, cu existența unul element acțional ce se poate constitui într-un foarte bun exemplu pentru toți ceilalți lideri politici ai lumii.
