Căderea guvernului Ponta ca urmare a presiunilor străzii, izbucnite după tragedia din clubul bucureștean „Colectiv” a adus în scenă ceea ce numesc iluzia tehnocrației. Mai exact, ideea departe de realitate că politica ar putea dispărea din viața noastră în momentul în care guvernarea ar fi asigurată de un corp de specialiști lipsiți de orice afinitate cu politicul. Este, și aceasta, o probă a unei societăți încă imature cultural-politic, fapt de care nu se fac responsabili, în mod evident, atât cei ieșiți în stradă cât, mai ales, cumva paradoxal, politicienii perindați pe scena publică a ultimului sfert de veac. Cei care au format „elitele de pradă” și care au dat naștere, astfel, „statului bandit” pe care încă îl controlează. Dar ceea ce numesc iluzia tehnocrației nu este o iluzie pentru că, în spațiul românesc, nu ar exista specialiști, ci pentru că, asemenea oricărui om trăitor în societate, și specialistul are o configurație mentală cu aură ideologică, chiar și atunci când nu o conștientizează. Iar lucrul acesta se întâmplă pentru simplul motiv că societatea umană este articulată politic, iar în modernitatea contractualistă lucrul acesta devine cu atât mai vizibil. Pe de altă parte, iluzia tehnocrată, izvorâtă din entuziasmul și efuziunea străzii, care a determinat, pe drept cuvânt, plecarea de la guvernare a lui Victor Ponta și a cabinetului său, are drept resort credința – până la un punct, justificată – că „strada” poate decide orice. Se trece însă cu prea mare ușurință peste realitatea că, dincolo de oamenii de bună credință, acolo, „în stradă”, au existat, există și vor exista întotdeauna grupuri cu interese clare și agende precise. Mai clar, grupuri cu interese și agende, ați ghicit, politice! Simplul fapt de a ieși în stradă, articulat chiar și de oamenii de bună credință, reprezintă un gest politic. Tocmai din acest motiv, credința că „strada” ar fi non-politică sau a-politică, și că, de aici plecând, este îndreptățită susținerea tehnocrației care, brusc, peste noapte, să înlocuiască actuala – proastă! clasă politică nu reprezintă decât o iluzie.
Sigur, iluziile pot avea, câteodată, rolul utopic al „idealului regulativ”. Dar, mai cu seamă atunci când au un caracter colectiv, ele pot fi și periculoase, tocmai pentru că nimeni, în sens individual, nu este responsabil pentru întreținerea lor. În plan realist, ca să exemplific, aspirația pentru tehnocrație, manifestată în stradă de câteva zeci de mii de români, nu poate legitima transformarea bruscă a sistemului, prin renunțarea la politică. Și nu e vorba, aici, de o logică a numerelor, ci de o logică a constituționalismului, pentru simplul motiv că o asemenea transformare de sistem nu poate fi reglementată de către „stradă”, oricât oameni ar cumula aceasta – decât prin revoluție, ceea ce, evident, nu-i cazul! – ci prin vot. Desigur, știm cu toții, democrația românească este imperfectă, partidele noastre sunt găști cleptocrate. Dar nici tehnocrația nu poate fi ceva mai mult decât o soluție pe termen scurt. Adevărata soluție pentru perfecționarea acestui sistem imperfect și cu multe hibe, și care ar trebui să fie luate în considerare și de către „stradă”, e cea a unui foarte bun control electoral, dublată de aceea a presiunii puse asupra partidelor, în direcția de a-și reforma mecanismele de selecție a liderilor și candidaților. La acestea se pot adăuga presiunile pentru modificarea legislației electorale, astfel încât și partidele mici să poată reprezenta parlamentar diversele interese existente în societate. Iată, pe termen scurt, câteva teme asupra cărora ar trebui să lucreze societatea civilă, cam atâta timp cât va dura până se va risipi și iluzia tehnocrată.
Prof.univ.dr. Daniel Șandru
