Handbalul masculin trăieşte, aşa cum ştie toată lumea, din amintiri sau speranţe. Personajul nostru are legături strânse cu trecutul, dar vine din viitor. Rareş Bursuc este, la 17 ani, mezinul unei mari familii a handbalului nemţean. Tatăl său, Cristi Bursuc, tunarul Fibrexului în anii 90, a fost unul dintre primii handbalişti formaţi la şcoala nemţeană pe care i-a vrut şi luat Vestul. Unchiul său, Stelian Bursuc, a jucat la vicecampioana Fibrex, a pregătit campioana FibrexNylon, iar de peste un deceniu alimentează Liga Naţională cu handbalişti. Unul din primele modele ale lui Rareş a fost verişorul său, Cristian, centru la formaţia de cupe europene Bucovina Suceava.
Când te naşti într-o astfel de familie, handbalul nu mai este o alegere. Face parte din viaţă ca mersul la şcoală.
„Niciodată nu s-a pus problema să aleg între handbal şi altceva”, confirmă tânărul handbalist. „Merg la sală dinainte de a învăţa să vorbesc. Handbalul mi-a intrat în sânge”.
Seamănă mult cu tatăl său, de la care a preluat numarul de pe tricou, 5. Exploziv în joc, rezervat dacă trebuie să vorbească despre el şi handbal.
„Pfff… Nu mai ştiu de câte ori mi s-a spus că semănăm. Mă onorează, dar mă văd obligat să demonstrez că sunt mai bun decât el”, spune sigur pe el, dar fără să fie ţâfnos, tânărul Bursuc.
Tatăl său i-a fost primul antrenor, de la vârsta de 5 ani, şi îl încurajează mereu să aibă încredere în sine. Cum la Târgu Neamţ nu există echipă de juniori, Rareş s-a antrenat cu grupa de fete a profesorului Bursuc. Debutul în competiţii şi l-a făcut însă cu LPS Piatra Neamţ, la turneele de minihandbal, la vârsta de 7 ani. Cu un an înainte de terminarea clasei a opta, a început să facă naveta de la Târgu Neamţ, pentru antrenamente, iar la final de gimnaziu s-a mutat cu totul la LPS.
Ca orice copil de perspectivă, a fost dorit la Centrul Naţional Olimpic şi de Excelenţă de la Sighişoara. A preferat să rămână acasă, reuşind în acelaşi timp să îşi păstreze calitatea de component al lotului naţional de juniori.
„Am considerat că în acest moment sunt pregătit de cel mai bun cuplu de antrenori. Şi nu sunt subiectiv”, a explicat alegerea Rareş Bursuc, care lucrează cu unchii săi.
Tânărului inter dreapta, stângaci în handbal şi în viaţa de zi cu zi, la propriu, îi place cel mai mult în handbal să câştige. Este de trei ori campion naţional şi o dată vicecampion cu LPS Piatra Neamţ. Medaliile la aceasta şcoală, însă, sunt ca handbalul în familia Bursuc, fireşti. Rareş vrea mult mai mult. Vrea glorie, faimă, sinonime cu imposibilul în România handbalistică de astăzi. Crede „din tot sufletul” în şansa handbalului la Piatra Neamţ, dar i-a spus unuia dintre idolii săi, Aron Palmarsson, că speră să fie coechipieri la Kiel, într-o zi. –
„Abia aştept, dar este mult de muncă până acolo”, i-a răspuns islandezul, care a învins România la Piatra Neamţ, la finalul anului trecut, în preliminariile Campionatului European.
S-a fotografiat cu Sigurdsson, un alt preferat din naţionala Islandei, şi îşi doreşte să-l întâlnească într-o zi şi pe idolul său numărul unu, suedezul Kim Andersson.
Râde la întrebarea ce îi place atât de mult la handbaliştii nordici şi răspunde:
„Absolut totul: tactica, jocul în forţă, fair play-ul. Îmi plac ei ca oameni”.
Conştient că între juniorul din România şi cel din Norvegia este o mare diferenţă de perspective, Rareş Bursuc creşte totuşi bine. Fericit să rămână, dacă Piatra Neamţ ar mai putea umple vreodată sala la un meci de handbal, aşa cum jucau pe vremuri fraţii Bursuc, mândru că va ajunge departe, dintr-un loc în care munca şi pasiunea ţin loc de foarte multe.