„Să nu ne facem iluzii, drumul spre democrație nu este unul cu sens unic!”, iată un avertisment din teoria politică a ultimelor decenii pe care din ce în ce mai mulți politicieni contemporani își permit luxul de a-l ignora. Poate că o vină în acest sens o au și anumiți teoreticieni politici, mai cu seamă cei care, în efuziunea ce a marcat prăbușirea totalitarismului de fabricație sovietică, spre finele veacului trecut, au clamat sus și tare că epoca democrației aurorale se va extinde nu doar temporal, ci și spațial, la scara întregului glob (un astfel de teoretician politic a fost, spre exemplu, americanul Francis Fukuyama; e drept că, între timp, el însuși și-a reconsiderat tezele emise la începutul anilor 90). Mai cu seamă în statele lipsite de tradiție democratică, așa cum este și România, evoluția democratizării nu este ireversibilă. Practicile instituționale, relațiile de clan, resurgența naționalismului tribal, influența pe care religiosul o joacă în plan politic, remanențele mentalitare ale autoritarismului „voievodal”, apetența electorală pentru pomana de orice fel, mafiotismul transpartinic, inaplicabilitatea legislativă, disprețul afișat față de normele democratice, maniheismul comportamental și atitudinal – iar lista, din păcate, ar putea continua – au fost și rămân principalele obstacole în calea împământenirii unei democrații consolidate în spațiul mioritic. Când politicienii de prim rang trișează procedurile democratice, dezvoltând, sub o aparentă mască a „interesului poporului”, mecanisme instituționale de extracție autoritaristă, lucrurile se îndrepată înspre suspendarea democrației, mai ușor de realizat când aceasta este una cumplit de firavă, așa cum e a noastră. Suspendarea democrației presupune nu doar ignorarea cu bună știință a normelor constituționale, urmând parcă principiul enunțat de filosoful politic Carl Schmitt, acela al suveranului care decide asupra excepției („prin puterile cu care am fost învestit, decid că ne aflăm într-o stare de excepție și, ca atare, respectarea regulilor democratice nu mai este necesară”, context în care riscul ca o măsură anunțată ca temporară să devină practică obișnuită, curentă, este maxim), ci și instaurarea a ceea ce teoreticianul politic Domenico Fisichella numește „dictatura comisarială”, adică guvernarea prin mijloace aparent democratice, dar care, în fapt, anihilează jocul democratic al multitudinii și varietății opiniilor.
O expresie concretă a faptului că România are toate șansele să devină o „dictatură comisarială” este practica ordonanțelor de urgență, inițiată, de-mi aduc bine aminte, de guvernarea CDR, prin 1996. Acest tip de guvernare fost ridicată la rang de virtute politică de mai toate guvernele care au urmat, atingând apogeul, parcă, din 2012 încoace, de când a fost instalat primul cabinet condus de Victor Ponta. Cel care e creația lui Adrian Năstase, după cum Năstase rămâne creația lui Ion Iliescu. Există, desigur, între cei trei, deosebiri de grad: paradoxal, în loc să scadă de la Iliescu înspre Ponta, gradul apetenței de a decide și acționa în manieră dictatorială a crescut vertiginos. Nu că această apetență nu s-ar regăsi și în cazurile altor oameni politici: Traian Băsescu intră, cumva, în aceeași categorie, la fel și Vasile Blaga. Exemplul recent este dat, însă, de actualul premier. Aflat în buza închisorii și sugerând, între altele, necesitatea organizării unor alegeri anticipate, e posibil ca Adrian Năstase să nu-și fi imaginat că pupilul său, „micul Titulescu”, poate avea idei cu mult mai extravagante (dacă „extravaganța” suportă grad de comparație! Se pare că în politica românească acest lucru e posibil). Iată că poate! Victor Ponta ne-a demonstrat tuturor că se poate oricând reveni la „guvernarea prin decret”, preferată de Nicolae Ceaușescu, atunci când a emis ordonanța traseiștilor. Ce atâta complicație cu alegerile anticipate (care sunt, oricum am lua-o, un mecanism democratic)? Dăm o ordonanță de urgență! Chiar dacă nimic nu justifică urgența, chiar dacă e neconstituțional și perfect antidemocratic să procedezi în această manieră. De aici încolo, poarta spre „dictatura comisarială”, aceea a guvernării prin comisarii guvernamentali replicați până la nivel local este larg deschisă. Este chiar dată de perete. E, practic, o formă de întoarcere la timpurile politice din care, de fapt, nu am plecat vreodată.