Doctor MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
O fată tânără a ajuns disperată la cabinetul meu: Domnule doctor, trebuie să ajungeți acasă la tata. El, de două săptămâni, nu mai mănâncă nimic, nu se mai duce la dializă, are o depresie puternică și dacă nu o să-l salvăm , el moare.
În mod general, psihoterapia se face la sediul cabinetului. Nu știu de ce am avut o presimțire că trebuie să mă deplasez și fac un acting out în casa bărbatului. La casa lui, mi-a deschis ușa soția, îngândurată. Mi-l arată pe bărbat, îmbrăcat în pajama, un pic surprins că am venit să-l ajut. Ce s-a întâmplat, domnule Mircea? (Mircea, nume fictiv).
Domnule doctor, au am 52 de ani și peste două săptămâni voi face 53. Pe data de 1 septembrie, mama mea, bolnavă și ea de rinichi, făcând și ea dializă, a murit la vârsta de … 53 de ani. Domnu doctor, eu știu soarta mea. Știu că pe 1 septembrie, eu cedez. Mai am două săptămîni să suport, apoi merg pe drumul mamei. Și ea a luptat să trăiască, și nu a rezistat. Nu are rost să mă lupt. Știu că a venit timpul și că voi muri exact peste două săptămâni.
În timp ce el vorbea cu patos, gândurile mă duc la mine, în anul 2006. Sunt eu, la spital în Israel, trebuie să intru urgent în operație de inimă și doctorul mă întreabă despre mama iar eu îi spun că mama la 53 de ani exact, a murit. Aveam și eu tot 52 de ani.
Dintr-o data, un fior negru îmi vine în creier: astăzi este 24 august, mama mea, îmi spuneam eu în spital atunci, a murit pe 1 septembrie. Îl întreb pe doctor ce șansă am să trăiesc. El îmi răspunde că 25%, sunt obez, probleme cu inima, probleme genetice, mai multe.
Îi spun că mai bine nu mă operez iar el îmi răspunde că altfel nu mai am decât câteva ore de trait.
Arunc departe de mine gândul datei morții mamei mele și îi spun doctorului să riște, indiferent de șanse, îi spun că am încredere în el și că știu ce va face, va face tot ce poate el mai bine să mă salveze. Și poate, când Dumnezeu se va uita în viața mea, vâzând oamenii pe care i-am salvat, va dori să mă salveze și el. Mi-a pus doctorul injecția pe mina și m-am lăsat în voia lui. De atunci, au trecut 15 ani și, fiecare zi lăsată de la Dumnezeu, este una pentru care trebuie să îi mulțumesc.
Îmi adun gândurile. În fața mea era Mircea, la aceeași răscruce la care eram și eu. Vede că tratamentul nu își mai face efectul, știe că mama lui a murit după multe lupte și mai știe că nu are rost să te lupți împotriva propriului destin.
Ce vă deranjează cel mai mult, l-am întrebat, de ce ați oprit toate demersurile?
El îmi răspunde că degeaba merge la spital în fiecare săptămână și face ore în șir dializă. Știu că faptele sunt consumate și că nu o să mai surpaviețuiesc mai mult de 1 septembrie, și, dacă mai am doar două săptămâni, de ce să nu le trăiesc fără chin? Eu îmi fac același rău pe care și l-a făcut mama. Și ea a crezut cu naivitate până în ultima zi. Dumneavoatră nu știți ce chin, ce oameni văd, ce atmosferă, și gândurile mă duc la mama. Credeți că nu vreau să trăiesc, spune el, vreau, dar cineva trebuie să îmi promită că toată stăruința mea nu este în zadar.
Eu îi răspund că fără să meargă la dializă, într-o perioadă scurtă, rinichii lui, care nu funcționează, nu vor putea duce toate greutatea pe care o are și asta înseamnă, că într-adevăr, își impune el précis data morții lui: Dacă îmi spuneai că în aceste două săptămâni rămase intenționezi să faci un proiect care nu este compatibil cu mersul la dializă, mai înțelegeam, dar, dacă nu mergi, ai să te simți din ce în ce mai rău, ai să ai mustrări de conștiință și starea ta psihică va fi și mai rea. Măcar fă-ți datoria față de fata ta care a venit disperată la mine și vrea să nu te piardă și să rămâi tatăl ei, pentru nepoții tăi, pentru soție și poate și pentru mama ta care va fi mulțumită, acolo unde este, că ai luat o decizie rațională.
Discuția cu mine l-a ajutat să conștientizeze și să ajungă la concluzia că trebuie să continue dializa. Stările deprimate le-am tratat împreună. Ziua critică de 1 septembrie a fost una semnificativă: trăia! A rămas în viață. Și pentru acest lucru, că a reușit în pofida tuturor gândurilor negre, el a continuat să lupte și a reușit să supraviețuiască.
Ca povestea să aibă un happy-end, el trăiește și acum cu toate problemele lui de sănătate, dar nu va uita niciodată moartea mamei, gândurile lui negative, urâte și ziua de 1 septembrie.
Aștept comentariile dumneavoastră cu mare interes.
Dr. MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
Director Institut Miron- Cabinet de pshihologie
Piatra Neamț, str. Mihai Eminescu, nr. 3, bl. D4 sc. B ap. 37 parter
Tel 0233/236146; 0233/234426; 0724/225214
e-mail: miron@ambra.ro
site: www.psiholog-dr-miron-itzhak.ro
