* La 50 de ani de la legitimare, Vasile Ungureanu spune că nu va pleca niciodată de la clubul pietrean
Vasile Ungureanu împlineşte, mâine, 50 de ani de când s-a legitimat la FC Ceahlăul. A ţinut minte data de 28 iunie 1963 fără nici un efort, deşi avea doar 13 ani când a ajuns pe Borzoghean. Venea de la Viitorul Piatra Neamţ, dar începuturile în fotbal şi le făcuse pe maidan şi pe Cârloman.
„Mă, tu o să ajungi fotbalist”, i-a spus primul său antrenor de la Ceahlăul, Gheorghe Manea. Un altul, Radu Toma, avea să-i găsească şi locul de fundaş central, deşi cel alintat Colonelul sau Baba ar fi vrut să joace extremă dreaptă.
„Mie-mi plăcea să fug, că eram copil de maidan”, spune Vasile Ungureanu, care a rămas însă în centrul apărării până s-a lăsat de fotbal.
La 15 ani şi jumătate, a debutat în Divizia B. În al doilea său meci pentru Ceahlăul mare, a jucat contra lui Mircea Lucescu, pe atunci la Ştiinţa Bucureşti.
„Ce fotbalişti, ce băieţi extraordinari!”, îşi aminteşte actualul organizator de competiţii al Ceahlăului, club de la care a plecat de trei ori.
Prima dată ca militar, dar fără să facă pauză de fotbal, la Roman, unde a jucat pentru Victoria. S-a întors în 1972, dar revenirea pe teren, pentru Ceahlăul, avea să se amâne. La Cupa de vară, o competiţie între campionate, un adversar a sărit cu picioarele pe genunchii săi. Dreptul a cedat cu tot cu menisc şi ligamente. Noroc că a avut „material” bun. S-a operat în noiembrie, iar în ianuarie s-a întors la fotbal.
A doua oară a plecat de la Ceahlăul „disciplinar”. Nu a respectat regulamentul de ordine interioară, iar antrenorul l-a detaşat şase luni la Relonul Săvineşti.
A treia oară a fost disponibilizat pentru că era prea bătrân, la 31 de ani. A ajuns la Celuloza, de unde l-a readus la Ceahlăul Mircea Nedelcu.
„Să nu creadă nimeni că erau nişte echipe obscure de judeţ. Nici nu vă puteţi imagina ce fotbalişti jucau la acest nivel. Ar fi făcut faţă fără nici o problemă, astăzi, în Liga a III-a, dacă nu chiar mai sus”, mai spune Vasile Ungureanu.
A mai jucat la Ceahlăul trei campionate, până la 35 de ani, când a ales singur să renunţe.
„Clubul nu mi-a făcut meci de retragere pentru că îşi doreau să mai mai rămân. Am simţit însă că nu mai pot face faţă la fel. Am vrut ca suporterii să îşi amintească numai de bine despre mine”, mărturiseşte fostul fotbalist al Ceahlăului.
Meseria de fotbalist a rămas cea de bază şi până astăzi pentru Vasile Ungureanu, care a mai fost maseur, pentru un an, iar de aproape 30 de ani se ocupă de probleme organizatorice ale clubului.
* Nu erau sfinţi, dar erau fotbalişti
– Domnule Ungureanu, cât era boemă şi cât sportivă viaţa de fotbalist?
– Să fiu cinstit, nu eram sfinţii de pe pământ. Dar eram fotbalişti. Antrenamentele erau antrenamente, iar meciurile, meciuri. Mie mi-a plăcut să fiu mai rebel, dar la fotbal nu ieşeam din vorba antrenorului. Mi-a fost greu când a trebuit să mă tund. Aveam plete, perciuni şi mustăţi lungi. La un meci, observatorul mi-a oprit carnetul, pentru că „ţinuta” capilară nu era corespunzătoare. De 7 ori m-am tuns, poate îl păcălesc, dar până la urmă a trebuit să îmi dau pletele jos.
– Era mai frumoasă decât viaţa unui fotbalist de astăzi?
– Într-un fel. Nu aveam cantonamente, dar prima de joc era de 25 de lei. Plăcerea de a juca era mai mare decât interesul de multe ori. Exista însă şi un interes. Nu mergeam la serviciu, aveam un salariu mai măricel, indemnizaţii.
– Şi popularitate.
– O, da, te cunoştea tot oraşul. „B, uite-l pe Baba!”. Uuneori conta mai mult decât banii. Fotbaliştii erau mai respectaţi decât sunt acum, dar şi ei îşi respectau, la rândul lor, suporterii.
– Cum aţi fost ca fotbalist?
– Unul de luptă. Fără prea mult talent, dar am muncit mult. M-au ajutat trei calităţi: detenta, viteza şi curajul. Nu mi-a fost frică niciodată, nici după accidentarea aceea urâtă. Mingea nu prea mă asculta, dar adversarii, da. Le spuneam, indiferent că era Oblemenco sau altul: „Dacă nu eşti cuminte, la vară te faci bine la Herculane”. Mi-a plăcut jocul mai aspru.
– Aveţi vreun adversar pe conştiinţă?
– Am accidentat pe unul mai serios la un meci, nu mai ştiu care. Mi-a părut rău, pentru că nu am vrut asta. Nici ceilalţi nu au fost însă mai blânzi cu mine. Unul mi-a rupt genunchiul, altul mi-a spart arcada, mi-a strâmbat nasul. Aşa era fotbalul, mai bărbătesc.
– Cel de astăzi vă place?
– Da, mai ales cel din Germania şi Anglia. Se joacă cu multă determinare.
– Ce-au însemnat cei 20 de ani de fotbal pentru Ceahlăul?
– O frumuseţe. Ceva deosebit. Dar fotbalul, când îl înveţi, trebuie să îl laşi.
– I-aţi da pe 20 de ani în fotbalul de astăzi?
– Da, pentru avantajele care există acum. Cel mai mare mi se pare respectarea drepturilor fotbaliştilor. Dacă eşti deştept, astăzi, „dezbraci” un conducător de club. Mi se pare normal să primeşti ceea ce ţi s-a promis, pentru că din asta vei trăi toată viaţa.
– Aţi lăsat fotbalul, dar nu şi Ceahlăul. Şi acest ataşament se învaţă?
– Eu am deschis ochii cu Ceahlăul. Am venit pe stadion de la 6 ani. Am stat în spatele porţii multă vreme, copil de mingi. După meciuri, ne duceam pe deal şi jucam. Vroiam să fiu ca Meder, Niculescu sau Vintilă.
– Veţi pleca de la Ceahlăul vreodată?
– Nu, eu nu vreau să plec niciodată. Ceahlăul este marea mea dragoste.
