File de pateric 43 de ani de la moartea Părintelui Constantin Sârbu

23/10/2018

După mărturiile celor care l-au cunoscut, moartea părintelui Sârbu, survenită la 23 octombrie 1975, n-ar fi fost naturală, ci provocată de securitate

Ziua de 23 octombrie este un prilej de a ne aminti de părintele Constantin Sârbu, un misionar autentic și un mare mărturisitor creștin, care se stingea din viaţă acum 43 de ani, în condiţii încă neelucidate.
Născut la 10 ianuarie 1905, într-un sat de lângă Galați, părintele Constantin Sârbu a rămas orfan de mic, fiind crescut de bunica sa, o femeie săracă, dar credincioasă. A absolvit seminarul și Facultatea de teologie din București și a devenit preot. A ctitorit azilul de bătrâni de la episcopia Hușilor și biserica Sf. Împărați – Bariera Vergu, București.
Părintele Sârbu a fost arestat la 10 ianuarie 1954, fiind condamnat la 8 ani închisoare și 3 ani interdicție corecțională, pentru „uneltire contra ordinii sociale“. A trecut prin închisorile de la Jilava (1954-1955), Dej (1955), Gherla (1956-1962), apoi prin lagărele de la Poarta Albă (1955-1956) și Salcia (1959). „M-au ars cu fierul roșu la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut dar le-am spus: «Puteți să mă chinuiți cât vreți, dar nu mă lepăd de Hristos»“, spunea părintele.
Din cauza regimului crunt, părintele Sârbu se va îmbolnăvi la Gherla, în 19 septembrie 1961, fiind diagnosticat cu boală ulceroasă duodenală. Deși trebuia eliberat la 8 ianuarie 1962, la 4 decembrie 1961 va fi trimis în domiciliu obligatoriu la Viișoara, pentru 24 de luni.
Eliberat la 25 februarie 1964, părintele Sârbu se stabilește în București, slujind în cea mai săracă biserică din București – biserica Sapienței – care fusese închisă timp de 40 ani. Aflată într-un stadiu avansat de degradare, biserica va deveni, prin harul părintelui Sârbu, un adevărat loc de pelerinaj. Acest fapt va atrage atenția autorităților care o închid întâi temporar, apoi definitiv.
Părintele Sârbu se va îngriji toată viața sa de cei bolnavi, bătrâni și săraci, credincioșii căpătând o încredere nelimitată în multiplele acțiuni pe care le întreprindea și răspunzând la toate solicitările lui.

Cununa muceniciei

În ultima parte a vieții sale, părintele Sârbu a suferit mult din cauza ulcerului provocat de regimul din detenție, dar și de urmărirea securității. Internat și operat în spital, părintele și-a presimțit sfârșitul. A cerut un preot pentru a se împărtăși ultima oară, iar cel care a venit la căpătâiul său a fost chiar părintele Ilarion Argatu.
„Pe atunci nu înțelegeam de ce părintele Argatu parcă tot încerca să-i așeze perna. Abia apoi ne-a spus că, pe când îl împărtășea, a văzut o aureolă în jurul capului lui. În primul moment a crezut că perna este colorată. Apoi, însă, și-a dat seama că este aureola unui mare «ales» al lui Dumnezeu. După ani și ani, când părintele Argatu stătea de vorbă cu vreun credincios al bisericii Sapienței, reamintea totdeauna această descoperire ce i-a fost dăruită lui de Dumnezeu pentru a o face cunoscută tuturor: aureola cu care l-a încununat Dumnezeu pe părintele Constantin Sârbu“, mărturisește o ucenică a părintelui.
După mărturiile celor care l-au cunoscut, moartea părintelui Sârbu, survenită la 23 octombrie 1975, n-ar fi fost naturală, ci provocată de securitate: ultima dată când a fost operat, medicii au primit ordin să „procedeze“ în așa fel încât „să nu se mai trezească viu” de pe masa de operație.
„Auzisem că Părintele ar fi bolnav, dar nu am dat importanță, ca și cum lui nu i se putea întâmpla nimic. Apoi am aflat că Părintele a murit. Cred că m-a anunțat Părintele Voicescu. Am fost numai la priveghi. Am văzut credincioși rugându-se, mulți plângeau ca după o persoană din familie, fețele erau palide și îngrijorate, ca ale unor copii orfani care nu știau ce se poate întâmpla cu ei. Pentru mine, murea un Părinte duhovnicesc, un preot care marcase, cu blândețea și dragostea lui, începutul vieții mele de om liber, un fel de înger care stătuse mereu, cu răbdare și perseverență, neștiut de mine, lângă inima mea și despre care aflasem abia acum, când nu mai era.
Nu am putut merge la înmormântarea Părintelui; aveam oră la școală. De atunci până acum, m-a fulgerat câteodată gândul la Părintele, mai cu seamă după ce am intrat a doua oară în închisoare și aveam nevoie de ajutorul celor pe care îi iubisem, mă ajutaseră și puteam să-i chem acum în ajutor. De multe ori, revăzând în duh pe toți acești oameni care mă puteau întări în suferința mea, îl întâlneam pe Părintele Constantin Sârbu, cu zâmbetul lui permanent, cu o anumită timiditate, vedeam lumina care iradia pe fața lui, câteodată discutam cu el, așa cum discutam cu mama și cu tata mutați de mult la cele veșnice – și mă simțeam întărit“. (Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa – „Lacrimă și har. Preotul martir Constantin Sârbu“, Editura Bonifaciu, Bacău, 2010, p. 145-151).
Irina NASTASIU

Lasa un comentariu