În cadrul dezbaterilor asupra avortului, un loc important îl ocupă ferilizarea in vitro, tehnică ce afectectează grav familia tradiţională, aducând deopotrivă atingere demnităţii umane. Sub pretextul stimulării creşterii natalităţii, statul român subvenţionează, de câţiva ani, tratamentele de fertilitate, permiţând tot mai multor cupluri (sau femei singure) să apeleze la această metodă. Consecinţele? Doar 7,5% din embrionii creaţi în eprubetă ajung vii la naştere. Restul embrionilor sunt ucişi, în cadrul unor experimente asemănătoare lagărelor de exterminare în masă…
Dacă în România se realizează cam 5000 de fertilizări in vitro în fiecare an, numărul copiilor care se nasc vii pe această cale este, însă, cu mult mai mic. Astfel, din 7-8 ovule fertilizate in vitro, 3-4 embrioni sunt implantaţi în uterul femeii. Din aceştia, doi sau trei sunt apoi avortaţi prin reducţie embrionară, pentru ca măcar unul să aibă şanse de a se naşte. Embrionii în exces sunt de obicei distruşi, criogenaţi sau folosiţi în diferite experimente medicale. Dacă ne dorim cu adevărat creşterea natalităţii, de ce nu încurajăm naşterea copiilor pe cale naturală (costurile fiind infinit mai mici), restricţionând prin lege avortul şi interzicând practicile care duc la uciderea a mii de embrioni, deci a atâtor fiinţe nevinovate?
Fertilizarea in vitro şi experimentele pe embrion violează drepturile individului la protecţie, căci viaţa, aşa cum ştim, începe încă din momentul conceperii. Această afirmaţie este respinsă, desigur, de embriologia modernă care consideră embrionul nimic mai mult decât „o aglomerare de celule”. Însă, indiferent de modul în care a fost conceput embrionul, a pune capăt intenţionat unei sarcini în orice moment al ei implică un act ilicit de avort, întrucât el distruge o persoană umanăîn curs de dezvoltare.
Care ar trebui să fie atitudinea noastră faţă de aceste experimente? Ce consecinţe are joaca „de-a Dumnezeu”? Avem, oare, dreptul de a crea viaţa în laborator şi de a decide apoi care fiinţă trebuie să trăiască şi care nu?
Iadul copiilor
Iată ce declara într-un interviu părintele profesor Andrei Lorgus, decanul Facultăţii de Psihologie a Universităţii Ortodoxe Ruse „Sf. Ioan Teologul” (Federația Rusă): „Am fost prezent odată într-o secţie de îngrijire a nou-născuţilor prematuri. Am botezat acolo patru copii ai unor cupluri care au făcut FIV. Copii cu greutatea de patru sute de grame! Iar cei care cântăresc 800 de grame sunt consideraţi mari. Părinţi nu sunt în jurul lor. Desigur, ei pot veni, dar e inutil să stea acolo. Aceasta este o adevărată secţie de fabrică. Tuburi, fire, ceva zumzăie, bâzâie, copiii stau în cuve transparente acoperite cu scutece, stau acolo, ca într-un fel de vizuini, conectate la aparate. Şi impresia mea emoţională, când i-am văzut aşa, a fost: iată iadul. Este un iad al copiilor. Noi l-am creat. Iar oamenii, medicii şi asistentele care lucrează acolo, sunt adevăraţii zeloţi ai acestuia (...) Copiii memorează totul, chiar şi la această vârstă, chiar dacă la nivel inconştient, la nivelul memoriei corporal-fiziologice. Şi această perioadă a vieţii nu trece fără a lăsa urme: ea se manifestă mai târziu, uneori prin severe boli somatice şi psihice. Cuplurile care fac asta copiilor lor îşi asumă responsabilitatea pentru sufletele lor. Eu nu pot, ca preot si psiholog, să le interzic să o facă, dar nici nu-i sfătui în acest sens.” (http://www.culturavietii.ro/2011/07/23/copiii-nu-sunt-lucruri-ca-sa-se-faca-interviu-despre-infertilitate-si-reproducere-asistata-din-perspectiva-ortodoxa/#.UWPVdDf4WSo)
Fertilizarea in vitro, un pas premergător relaţiilor incestuoase
Pe de altă parte, dincolo de comiterea unor crime în lanţ, fertilizarea in vitro deschide larg uşile incestului. Un caz care a zguduit lumea întreagă s-a petrecut luna trecută, în S.U.A., fiind relatat de jurnalista Emily Yoffe, coordonatoarea unei rubrici de dialoguri cu cititorii la revista „Slate”. Într-o scrisoare sosită pe adresa redacţiei, un bărbat relata drama pe care o trăieşte în prezent, alături de soţia lui. Trebuie amintit faptul că cei doi soţi – care provin din mame lesbiene – sunt căsătoriţi de ani buni şi au împreună trei copii. Iată relatarea soţului:
„Când a împlinit 18 ani, soţia mea a vrut să afle identitatea donatorului de spermă – a bărbatului care îi este tată biologic. Banca de spermă la care a apelat mama ei permite acest lucru în momentul în care copilul împlineşte 18 ani şi dacă ambele părţi implicate sunt de acord. Eu nu am fost niciodată interesat de acest lucru, dar soţia mea spunea că nu este corect faţă de copiii noştri, care ar trebui să aibă toate informaţiile despre familiile din care provin. Cum se apropia aniversarea noastră, m-am decis să-i fac acest cadou soţiei mele şi să văd dacă tatăl meu biologic vrea să mă cunoască.
Mai întâi am aflat că părinţii noştri au apelat la aceeaşi bancă de spermă, iar apoi că donatorul a fost în ambele cazuri acelaşi bărbat…
Acum sunt într-o situaţie dificilă… Pe de o parte, îmi iubesc soţia mai mult decât pot spune în cuvinte, şi, logic, răul a fost făcut – deja avem copii. Mi-am făcut vasectomie, aşa că nu vom mai avea copii. Dar nu mă pot abţine să nu gândesc „aceasta este sora mea”, ori de câte ori mă uit la soţia mea acum.
Încă nu i-am spus nimic şi nici nu ştiu dacă ar trebui să-i spun. Ce să fac de acum încolo? Am vrut să ard toate documentele de la banca de spermă, dar asta nu mă ajută să schimb lucrurile. Te rog, ajută-mă să-mi dau seama ce să fac de acum încolo”.
Situaţiile de acest fel ne fac să ne întrebăm: cum va arăta societatea în următorii ani, în condiţiile în care reproducerea umană asistată a devenit o practică susţinută şi încurajată de majoritatea statelor lumii? Cum îşi poate clădi omul contemporan fericirea, pe jerfele a mii de embrioni (deci fiinţe umane) consideraţi „neviabili” şi exterminaţi fără milă? În ce situaţie ne aflăm noi, popor ortodox, dacă susţinem prin lege, dar şi printr-un efort financiar uriaş, aceste adevărate „cimitire” ale copiilor, adăugând alte crime şirului de milioane de avorturi comise în România postdecembristă? În sfârşit, ce se poate alege dintr-un neam, atunci când relaţiile incestuoase devin un fapt comun?
I.N.