Poate că nu e deloc întâmplător că, în această țară, o femeie a devenit, finalmente, pre-ședinte ales, aflându-se acum la cel de-al doilea mandat, dat fiind că, și azi, Evita Peron rămâne un idol, iar Isabel Peron i-a succedat, din funcția de vicepreședinte, soțului său la conducerea statului, între 1974 și 1976 (fără a trece, însă, prin alegeri). De altfel, pare că țările latino-americane configurează deja, pas cu pas, o „tradiție” în a-și alege femei în fruntea statului, de avem în vedere că asemenea si-tuații pot fi intâlnite și în cazul Braziliei (Dilma Rousseff) ori în cel al statului Costa Rica (Laura Chinchilla), deși exemple de acest gen găsim și mai aproape de noi, în Europa, așa cum ar fi cazul Elveției (Micheline Calmy-Rey, în 2007 și 2011, respectiv Eveline Widmer-Schlumpf, în 2012) sau în cel al Lituaniei (Dalia Grybauskaite).
În România, campania pentru prezi-dențialele din acest an implică, deja, prezența unui candidat care este femeie, Monica Macovei și, tot dinspre partea revendicată de „drea-pta”, e foarte posibil să mai apară unul, Elena Udrea, ca repre-zentant al PMP, deși organizația defilează acum cu un alt prezi-dențiabil, Cristian Diaconescu. Relativ la posibila candidatură sur-prinzătoare – în aceste condiții – a Elenei Udrea, un editorialist al revistei „22”, Sabina Fati, scrie, chiar în acest zile, că doamna în cauză nu are nici cea mai mică șansă „nu pentru că este femeie sau pentru că n-ar avea charismă, ci fiindcă electoratul nu o percepe ca pe o politiciană auto-nomă și serioasă, capa-bilă să aibă o viziune proprie asupra viitorului țării”.
Admițând că este foarte posibil ca Elena Udrea să candideze și fiind foarte departe de a intenționa vreo interpretare de factură misogină, aș spune că nici ea, nici Monica Macovei nu au vreo șansă în această campanie tocmai pentru că, sau în primul rând pentru că sunt femei. Dar nu acesta este argumentul, ci acela că în spațiul social românesc se manifestă expresia unui imaginar colectiv (ce are și o puternică amprentă religioasă, pe filiera dogmelor ortodoxe) de factură patriarhală, ce își găsește resursele în cultura politică de factură „voievodală”, predo-minantă – cel puțin pe această dimensiune – prin raportare la celelalte ca-tegorii ale culturii politice identificate, acum mai bine de jumătate de secol, de politologii canadieni Gabriel Almond și Sidney Verba, anume cea paternalistă și cea participativă. Sigur, în cazul Elenei Udrea, se adaugă la percepția „voievodal-masculină” a electoratului și imaginea pe care ea însăși și asumat-o, cu tot cu „etichetă”, aceea de protejată a actualului președinte, fără a-și fi demonstrat, în mod necesar, competența în funcțiile politico-administrative pe care le-a deținut. Pe de altă parte, în cazul Monicăi Macovei intervine, pe lângă percepția „patriarhală” a electoratului atunci când vine vorba despre femei în politică, și inflexibilitatea pe care ea o manifestă în chestiunile privind corupția, apre-ciată pe drept cuvânt la Bruxelles, dar greu digerabilă în țara lui „merge și-așa”, a „ciubucului” și-a „bacșișului”. Prin urmare, cel puțin acum, în 2014, candidatele femei vor bate la o ușă închisă. E foarte probabil că ele vor cumula niște procente, mai cu seamă în urbanul mare, însă acestea nu vor fi de două cifre. Și asta spune ceva despre calitatea democrației româ-nești, despre existența difuză a unei discriminări de gen abia refulate și despre cât de „bărbat” este electoratul nostru.
Prof.univ.dr.
Daniel Șandru