Europa și provocarea populismului

Obiectivul proiectului european a fost, încă de la început, instaurarea unei păci durabile între neamurile unui continent care a fost convulsionat, de-a lungul secolelor, de suferință. După cele două răz-boaie mondiale și imensul rău provocat de acestea, Uniunea Europeană a reprezentat singura modalitate de menținere a stabilității continentale din perspectivă simbolică, politică și economică. În cei 70 de ani care se împlinesc, aproape de jumătatea anului, de la încheierea celui de-al doilea război mondial, contextul social și istoric european, ca și cel global, au evoluat cu o dinamică teribil de complexă. Epoca războiului rece a fost înlocuită de cea a democratizării, imperiul sovietic s-a diluat (chiar dacă umbra sa acoperă, încă, variatele conflicte înghețate sau cele de-a dreptul fierbinți, cum este cazul Ucrainei), au apărut noi state, pe ruinele acestuia și ale țărilor satelit (precum fosta Iugoslavie), au existat noi valuri ale extinderii UE, NATO a ajuns până în buza Rusiei, criza economică din care încă n-am ieșit înclină în continuare balanța nemulțumirilor. Mai este viabil, în aceste noi condiții, proiectul european? În logica politicii postbelice, singurul răspuns rațional este că nu avem, ca europeni, alternativă, câtă vreme Uniunea Europeană a reușit, totuși, să demonstreze că se poate viețui democratic, că poate exista solidaritate, că dezvoltarea eco-nomică, fie și pe viteze diferite, poate fi atinsă. Eroarea principală este să credem că Uniunea ar fi un panaceu, că statutul de membru al său garantează, automat, rezolvarea tuturor problemelor. Evoluțiile recente din spațiul european evidențiază că o astfel de înțelegere a rostului său este o greșală. În fapt, UE reprezintă, pentru țările bătrânului continent, singura garanție a păcii și a unei minimale prosperități pentru societăți foarte diferite, cum e și firesc.

În acest cadru, cred că cele mai mari provocări la adresa acestui construct simbolic, politic și economic sunt terorismul și populismul. Cum la prima dintre ele m-am raportat deja în acest colț de pagină, în contextul atacului la adresa redacției publicației franceze „Charlie Hebdo”, mi se pare necesar să o am în atenție, acum, pe cea de a doua. Populismul este, în mod indubitabil, o invenție ideologică europeană, cu forme primare ce s-au manifestat, pentru prima dată, în secolul 19. Populismul de astăzi sau, după cum mai este numit de politologi, neopopulismul cunoaște, la rându-i, forme variate. Există, totuși, aș spune, câteva caracteristici esențiale pentru orice tip de populism, așa cum ar fi transdoctrinarismul, structura ideologică de tip cameleonic, justificarea politicilor prin apel la legitimitatea populară. Astăzi, în Europa, populismul nu mai reprezintă doar o provocare la adresa democrațiilor identificabile la nivel național, ci și una, cu mult mai periculoasă, la adresa Uniunii Europene însăși. Două cazuri recente, cel al Ungariei și cel al Greciei, demonstrează acest lucru. Și guvernarea cvasi-fascistă a lui Orban, și proaspăta guvernare de extremă-stânga a lui Alexis Tsipras își anunță „prietenia” existentă nu în interiorul UE, ci în afara acesteia, și nu este vorba, în ambele situații, decât despre Rusia lui Putin, un stat nedemocratic și care are tot interesul să destabilizeze Europa. Deși vorbim, pe de o parte, despre o guvernare ce se apropie de dreapta extremă, în cazul Ungariei, și de una asumat comunistă, în cel al Greciei, tiparul populist este același: în numele „poporului” și, până la un punct, în baza legitimității votului acestuia, cei doi lideri se pliază, cameleonic, încât să speculeze punctele slabe ale politicii europene în propriul interes. În asemenea condiții, lucrul cel mai periculos devine crearea de precedente care să exceadă regulile deja funcționale la nivelul construcției europene. În ce măsură politicienii de la Bruxelles vor reuși să facă față unor asemenea provocări, rămâne, desigur, de văzut, mai cu seamă în condițiile în care ei vor trebui să răspundă prin raportare la valorile democratice unor politici nedemocratice.

Prof.univ.dr. Daniel Șandru