Istoria recentă a spațiului european a rămas marcată, între altele, de căderea zidului Berlinului. Construit de sovietici în 1961, zidul ce a despărțit, până în 1989, Belinul de Est și Berlinul de Vest a rămas ca o cicatrice a Războiului Rece pe obrazul civilității politice. Dărâmarea sa din 1989 a fost precedată de celebrul enunț al președintelui american Ronald Reagan, adresat secretarului general al PCUS, liderul Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, în 1987: „Tear down this wall!”.
La mai bine de un sfert de secol de atunci, există lideri politici europeni care par să nu fi învățat nimic nici din durata lungă a istoriei, cu atât mai puțin din istoria recentă. Un astfel de politician, recunoscut în ultima vreme pentru tiradele sale populiste duse uneori spre extremă, pare a fi premierul Ungariei, Viktor Orban, al cărui guvern a luat decizia de a construi un gard înalt de patru metri de-a lungul frontierei cu Serbia, ce se întinde pe o distanță de 175 de kilometri. Potrivit declarației oficiale a ministrului ma-ghiar al externelor, Peter Szijjarto, rolul acestui nou zid ar fi acela de a împiedica imigranții să intre pe teritoriul Uniunii Europene. Reacția comunității europene nu s-a lăsat așteptată, astfel că Natasha Bertaud, purtătorul de cuvând al Comisiei Europene, a precizat foarte clar și corect: „Comisia Eu-ropeană nu promovează construirea zidurilor de apărare și încurajează statele membre să găsească măsuri alternative. Nu cu mult timp în urmă, am dărâmat ziduri în Europa. Nu ar trebui să le construim din nou”. Avem, deci, pe de o parte, o atitudine revanșardă, marcată de resentimentul specific epocii Războiului Rece, al unui guvern ce are un lider care s-a făcut remarcat, în ultimii ani, printr-un comportament care excede cadrul democratic pe care s-ar presupune că trebuie să îl dezvolte fiecare stat membru al UE. Viktor Orban a început să se comporte într-o manieră autoritară, mai întâi, în politica internă, atunci când a încurajat o legislație ne-democratică în ceea ce privește mass-media și libertatea de expresie a propriilor cetățeni. În plan extern, s-a orientat înspre Rusia, afișându-și ostantativ relația politică pe care o are cu Vladimir Putin. Acum, își dorește un zid, în ideea că problema imigrației este tergiversată de Bruxelles și că Ungaria nu mai poate aștepta. Pe de altă parte, regăsim o atitudine politică responsabilă, care recunoaște că există o problemă, aceea a imigrației, atenționând, însă, în același timp, că soluția la aceasta nu poate fi una de forță, așa cum își dorește premierul maghiar. După răul politic întâmplat cu asupra de măsură în secolul trecut, europenii nu pot reveni la atitudini de ostilitate, chiar dacă, din punct de vedere formal, Ungaria nu încalcă, în acest caz specific, niciun tratat internațional.
Construirea unui zid care să separe două state europene, din care unul face parte din UE, iar celălalt nu, este, în primul rând, un act de natură simbolică. Într-o Europă a cărei istorie recentă a fost marcată de zidul berlinez ca simbol al Cortinei de Fier instaurate după 1945, și care separa lagărul socialist de lumea liberă, ridicarea unui alt zid înseamnă o abdicare de la o necesară memorie a traumelor și dramelor umane pe care le-a produs extremismul politic. Acesta pare a fi lucrul important pe care Viktor Orban nu vrea să-l asume, acționând, din nou, provocator. Iar această provocare nu e atât la adresa Serbiei, ci la adresa memoriei unei Europe care nu poate să mai însemne, astăzi, ziduri.
Dan Misăilă