Europa ca proiect al păcii

În conștiința publică europeană, perioada postbelică este una a construcției păcii. Tocmai din acest motiv, 9 mai fixează în calendar o „odă a bucuriei” nu doar ca imn al Uniunii Europene, ci și ca revigorare simbolică, reluată anual, a păcii instaurate în 1945, după ce, în prima jumătate a veacului, avuseseră loc cele două conflagrații mondiale, ameste temporal de disoluție a imperiilor, naționalism ultraexacerbat, criză economică globală, radicalism ideologic, asasinate politice și crime în masă. După ceea ce istoricul Eric Hobsbawm a numit „lungul secol al XIX-lea”, a cărui durată a început, din perspectiva sa, odată cu Revoluția Franceză, în 1789, pentru a se termina în 1914, când debutează primul război mondial, s-a intrat într-o zonă de comprimare istorică a cărei marcă principală a fost violența. După 9 mai 1945, proiectul a fost cel al unei Europe a păcii, un proiect care, așa cum vedem astăzi, trebuie să răspundă unor noi și noi provocări.

În discursul susținut sâmbătă, 9 mai 2015, cu ocazia sărbătoririi împlinirii a 70 de ani de la victoria împotriva nazismului – deși aceasta a fost anunțată, în 1945, de către premierul britanic Winston Churchill pe data de 7 mai –, președintele Federației Ruse, urmașa Uniunii Sovietice și a Imperiului Țarist, a pomenit despre faptul că „Europa luminată nu a sesizat pericolul de moarte al nazismului”. Ceea ce, desigur intenționat, a uitat Vladimir Putin să stipuleze este faptul că Uniunea condusă de Stalin a contribuit direct la dezvoltarea acestui pericol, nu doar prin consilierea acordată naziștiilor cu privire la „organizarea” lagărelor de concentrare – așa cum reiese dintr-un destul de controversat film documentar – ci, mai cu seamă, prin intermediul pactului Ribbentrop-Molotov. Desigur, de la înălțimea aerului rarefiat ai politicii globale, în care speră a se insera provocând și încercând să redobândească, fie numai prin apel la simboluri, statutul de „mare putere” pentru țara sa, președintele rus nu are nici cel mai mic interes să se-ncurce în asemenea „detalii”. Chiar dacă, date fiind declarațiile sale, ce se adaugă demonstrațiilor de forță, erodează imaginea acelei Europe a păcii pe care s-a construit întregul proiect al Uniunii Europene. Într-o astfel de situare se devoalează, astăzi, pericolul, câtă vreme acest proiect al păcii a fost construit în conformitate cu normele democratice de convivialitate socială, între care, la loc de frunte, se află toleranța, diversitatea, respectul pentru celălalt, posibilitatea coexistenței opiniilor contrare și chiar contradictorii, libertatea individuală și demnitatea garantată de existența unor drepturi inalienabile. Toate acestea sumarizează, în Europa Unită, exact ceea ce înțelegem, astăzi, utilizând sintagma „lumea occidentală” și ceea ce e foarte greu, dacă nu de-a dreptul imposibil, de identificat în altă parte a globului, în această ultimă categorie înscriindu-se, cu succes și din păcate, Rusia.

Oricine observă cu atenție evoluția politicii internaționale poate constata că, din perspectivă europeană, menținerea păcii rămâne obiectivul fundamental. Revine în discuție „axioma” socio-politică potrivit căreia țările democratice nu declanșează războaie între ele. Nesiguranța păcii în Europa nu mai provine, acum, din interiorul său – dacă este să ne limităm, strict, la granițele UE – ci din afara sa, adică din zona acelor state care au perpetuat un tip de conducere politică ce privilegiază autoritarismul. Putem să înțelegem acum că marea problemă a democratizării ce s-a declanșat odată cu disoluția imperiului sovietic nu a fost dată de pașii inițiali, entuziaști și curajoși, ci imediatul blocaj survenit după ce aceștia au fost făcuți. Într-o epocă în care, după ce a pierdut atâta teren, a conștientizat că lumea democratică s-a extins până la granițele sale, Rusia nu vede altă cale de a-și striga neputința decât umflându-și mușchii în arena internațională, atacând simbolic și declarativ însuși fundamentul proiectului european, care este pacea.

Dan Misăilă