Unirea Principatelor Române – moment unic şi decisiv pentru identitatea naţională. Se cuvine să ne amintim de toţi eroii neamului, de toţi cei care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, pentru libertatea şi demnitatea noastră. Un astfel de erou este şi Dumitru Bostan (1906 – 1986) care „a refuzat să moară sub ploaia de gloanțe de la Cotul Donului și a schijelor de obuze de la Stalingrad”, unul din miile de eroi neştiuţi, a cărui poveste o deapănă, cu talent şi sensibilitate, nepoata sa, bibliotecara Liliana Pîntea, de la Biblioteca Hangu. Rep.: Cum v-a rămas în suflet amintirea bunicului? Liliana Pîntea: Păstrez cu mare drag și cu nostalgie, în adâncul sufletului, amintirile despre bunicul meu. N-am să uit niciodată ochii lui albaștri, care zâmbeau atunci când mă vedeau și se tulburau când amintiri dureroase îl bântuiau. Un bunic coborât din basme, mereu îngrijit, cu părul alb, pieptănat pe spate, cu vocea domoală și cu chipul blând. Îl admiram și mă tot miram cum de nu se taie, atunci când se bărbierea cu briciul (un obiect pe care eu nu aveam voie nici măcar să îl ating), pe care îl ascuțea cu atenție și meticulozitate pe cureaua din piele, pe care o scotea de la pantaloni și pe care o țineam eu de un capăt. Îmi plăcea enorm să stau cu el. L-am întrebat, într-o zi, de ce ochii lui senini sunt uneori plini de tristețe? Atunci, zâmbetul i-a încremenit pe chip și mi-a spus, cu glas stins, că amintirile sfâșietoare ale războiului încă mai dor. Apoi a adăugat că ar trebui să ne rugăm ca Bunul Dumnezeu să ne apere de o asemenea nenorocire. Știam că fusese în război, pentru că îmi spusese tata, dar bunicul nu mi-a povestit niciodată teroarea prin care trecuse, chiar dacă mereu eram în preajma lui. Ținea la mine ca la ochii din cap, iar eu îl iubeam necondiționat. Cel mai drag îmi era atunci când zâmbea. Zâmbetul lui semăna cu zâmbetul unui copil, al copilului din sufletul lui, ce refuzase să moară sub ploaia de gloanțe de la Cotul Donului și a schijelor de obuze de la Stalingrad. Chipul lui vesel, poate și pentru că era „Vornicel” la nunți, ascundea toată tragedia războiului. Rep.: Cum a primit bunicul dumneavoastră ordinul de recrutare? L. P.: Bunicul nu-mi povestise niciodată despre război, poate pentru că nu voia să-și amintească acei ani în care moartea îi pândea de pretutindeni, poate și pentru că se gândea că eu, un copil abia trecut de 9 ani, nu pot înțelege prea multe, dar, uneori, când rămâneam numai noi doi, iar el dezlipea cu grijă de pe plita încinsă râșcovii pe care îi culesesem împreună, chipul i se întuneca, iar ochii i se tulburau, privind peste mine, în depărtări. Atunci știam că își amintea de război. Așa s-a întâmplat și acum, iar eu l-am rugat sămi spună ce s-a întâmplat. Amintirile dureroase au rupt brusc zăgazurile timpului și a început să povestească, cu o emoție amară în voce, de ziua în care băiatul cel mai mare, tatăl meu, i-a adus la stâna unde bunicul era baci, adică șeful ciobanilor, ordinul de concentrare. Trebuia să plece, să se pregătească de război și să lase acasă șapte copii, toți mici, doar în grija bunicii. A plecat într-o dimineață rece de noiembrie 1940, cu tata de mână, un copil de 8 ani. Tata mergea la școală în Gura Hangului, când s-au despărțit, i-a dat un bănuț, l-a strâns în brațe și l-a rugat să aibă grijă de frații și de mama lui. S-a întors acasă de Crăciun, slab și trist, cu chipul brăzdat de griji. Știa că va începe războiul și că ei, cei care fuseseră înaintați la gradul de sergent, așa cum era el, vor pleca în linia I. Așa s-a și întâmplat. În aproximativ două săptămâni în sat nu mai rămăseseră decât bătrânii, femeile și copiii și nimic nu mai era la fel ca înainte. Rep.: Un accident cumplit avea să zdruncine familia din temelii. Cum s-a întâmplat nenorocirea? L. P.: Bunicul a plecat imediat după Crăciun și a mai venit acasă doar o singură dată, înainte de Paști, când o întâmplare îngrozitoare i-a marcat pe bunicul, pe bunica și pe tatăl meu, pentru tot restul vieții. Unul dintre copiii lor, Micuță, fratele lui tata, a murit într-un accident. Plecase de acasă, cu un coleg de școală din vecini, la învățătorul din sat, pentru a lua un abecedar. Învățătorul nu era acasă, așa că s-au jucat lângă drum. O mașină de război, condusă de un invalid, a trecut pe lângă locul lor de joacă: o grămadă mare de pietre, pe care se urcaseră ca să-l vadă pe învățător când se întoarce. Colegul lui i-a spus bunicului că Micuță s-a dezechilibrat și a căzut cu capul sub roțile mașinii. De atunci, bunica n-a mai zâmbit niciodată și, de atâta durere, s-a stins când avea doar 54 de ani. Echipament de iarnă, din hârtie presată Rep.: Care era atmosfera de pe câmpul de luptă? L. P.: Bunicul a plecat imediat după înmormântare, direct pe front. Dacă pentru cei rămași acasă era greu, pentru cei plecați pe front, să lupte într-un război care nu era al lor, începuse Iadul. Pe front zilele semănau leit una cu cealaltă. Sub ploaia de gloanțe, zgomotele asurzitoare ale grenadelor și obuzelor explodate și vâjâitul necontenit al schijelor metalice, care spărgeau văzduhul, tranșeele păreau niște granițe stranii între viață și moarte. Nici noaptea nu aveau timp să își tragă sufletele. Pretutindeni se auzeau explozii, focuri de armă, gemete de durere și se vedeau flăcări. Doar soldații care mureau erau mereu alții și alții. Și asta îi durea îngrozitor. Fiecare strigăt de durere, fiecare geamăt, fiecare cuvânt neterminat sau fiecare oftat agonizant, îi ardea pe dinăuntru, le sfârteca inima și le scrijelea creierul. Așa și-au imaginat iadul, mulți dintre ei. Teroarea războiului le-a amorțit dorul de casă, de cei dragi, de copii. În disperare, înălțau mâinile spre Cer și îl rugau pe Bunul Dumnezeu să pună capăt acelui război blestemat. Mergeau kilometri întregi pe jos, zi și noapte, uneori morți de sete și de foame, înaintând spre Cotul Donului. Se ascundeau prin păduri și pe măsură ce înaintau, frigul era tot mai greu de suportat. Rep.: Cum au suportat soldaţii români ororile războiului? L. P. Foarte greu. Spre deosebire de ruși, ei nu aveau la dispoziție vodcă, mantale, haine groase, bocanci de iarnă și mănuși. Au plecat în război doar cu hainele de pe ei și puteau să bage mâinile în buzunare pentru că Mareșalul Ion Antonescu a dat ordin ca vestoanele și pantalonii soldaților români să aibă buzunarele cusute. În plus, soldații români plecați pe front au primit echipament de iarnă, din hârtie presată. Bocancii erau din carton presat și au cedat la prima ploaie, iar hainele s-au destrămat pur și simplu. Înaintau spre inima Rusiei și era din ce în ce mai frig. Noaptea era cel mai greu pentru că nu aveau voie să facă foc, de teamă că vor fi descoperiți. Se strângeau grămadă, auzindu-se unii pe alții cum le clănțăneau dinții, în timp ce, din depărtare răsunau chiuiturile și cântecele soldaților ruși beți de atâta vodcă. Revolta și ura împotriva unui război care le chinuia copiii și pe cei dragi rămași acasă, pentru că aflaseră că frontul ajunsese în satul lor, și le ucidea, uneori în chinuri groaznice prietenii și tovarășii de luptă, îi aducea în pragul nebuniei. Într-o încăierare, prietenul cel mai bun al bunicului meu a murit la jumătate de metru distanță de el, lovit de o schijă care i-a spintecat abdomenul și i-a scos la iveală intestinele. A mai avut timp doar să strige numele soției. Alți zeci de soldați români au murit în măcelul din acea zi. Au îngropat în pământ străin cea mai mare parte dintre soldații plutonului pe care îl conducea. Când au ajuns la Stalingrad, mai erau doar jumătate. Acolo, la Stalingrad, au aflat cu groază că o parte dintre soldații români au fost luați prizonieri și urmau să fie duși în Siberia, dar și că acasă, satele din Moldova erau pline de ruși murdari, nemiloși și violenți, care își făceau de cap, de nemți care își ascundeau taberele pe văile pâraielor și trăgeau de unde te așteptai mai puțin, și de refugiați. Pe fețe li se citea doar uluirea, în adâncul sufletului, rupt de atâtea întâmplări înfiorătoare, fiecare își dorea să se termine odată acest război al groazei și al morții. Iadul dezlănţuit Rep.: În timpul retragerii, s-a petrecut ceva cu totul neprevăzut. Despre ce este vorba? L. P.: Într-o zi, au aflat că armata română, cu soldații epuizați de frig, de foame și de teroarea psihică a războiului, avea ordin de retragere înspre hotarele țării. Au strigat atunci de bucurie, și-au aruncat înspre cer armele, s-au îmbrățișat și s-au pregătit de plecare. Nimic nu mai părea să aibă importanță, nici faptul că aveau hainele zdrențuite, bocancii scâlciați și degetele degerate. Faptul că își făcuseră datoria, că își respectaseră jurământul și dorul de casă erau mai puternice decât orice suferință fizică. Nici nu își imaginau cât de repede le va fi risipită această imensă bucurie, pentru că undeva, la marginea unei păduri i-a aștepta un grup mare de partizani, care păreau niște diavoli întruchipați din oastea lui Satana. Erau cu fețele acoperite, iar pe țeava fiecărei mitraliere aveau înfipte niște furci cu două coarne, de dimensiuni mici, ca niște țepușe, pe care le îndreptau cu o repeziciune uluitoare spre ochii soldaților noștri. Erau bine îmbrăcați, abili, nemiloși și înfricoșători. Strigătele de durere ale soldaților români, cărora le-au scos ochii au sfâșiat pădurea și au răsunat până departe, în inima Rusiei. Cu ultimele puteri, dar cu dorul de casă arzându-le în suflet, soldații noștri s-au purtat vitejește și când unul dintre partizani era ucis, îi lua arma și cu o forță greu de bănuit, doborau un alt partizan, nu lovindu-l în ochi, ci în vintre. Au reușit să scape cu greu și au luat cu ei acele arme ale groazei. Bunica îmi povestise cum bunicul încă mai tresare prin somn și strigă aiurind, de spaima prin care a trecut… Rep.: Cum a fost momentul reîntoarcerii acasă? L. P.: Când au călcat pe pământ românesc, pe pământul lor drag, pentru apărarea căruia luptaseră cu atâta curaj, vitejie și demnitate, toți soldații și-au scos chipiurile, au îngenuncheat ridicând ochii și mâinile către Cer și au sărutat pământul străbun, apoi cu veselie și în mare grabă au pornit spre case. Când bunicul a ajuns în dreptul casei, a văzut în ogradă pe cei 5 copii, împărțind între ei câteva mere de pe care abia căzuse floarea, iar tata, care era cel mai mare dintre frați, încrusta cu cuțitul, un toiag de alun. A intrat încet pe poartă, dar tata, deși avea 12 ani, nu l-a mai recunoscut, atât era de slab și de ostenit. Doar Haiduc, câinele de la oi, care, în lipsa lui, s-a întors acasă de la stână, i s-a așezat cuminte la picioare. Bunica spăla vasele, dar a simțit că a venit și cu lacrimi în ochi i-a ieșit, temătoare, în întâmpinare, ștergându-și mâinile de un șorț pe care îl purta ca săși păstreze curată catrința. Când bunicul s-a stins, a rupt ceva din mine și a luat cu el, în lumea de dincolo, acolo în Cer, pentru că eu știu că toți soldații care au luptat pe front sunt aproape de îngeri, nu sunt doar eroii noștri, ci și eroii Cerului.
Irina NASTASIU