Pe urme dalbe de colind
te fură somnu-n rugăciuni
alte amintiri încet te prind
și Ceru-i plin… de stele. (Eminescu, Urme de colind)
Se împlinesc 166 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu. Geniul care reprezintă, în întreaga sa operă, rădăcinile eternității neamului românesc și, implicit ale României. S-a născut în Bucovina de peste hotarele de astăzi ale României, un «leagăn» al românismului despre care atât de frumos spunea: „N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,/ Geniu-ți romantic, munții în lumină,/ Văile în flori,/ Râuri resăltânde printre stânce nante,/ Apele lucinde-n dalbe diamante/ Peste câmpii-n zori (La Bucovina).
Recitind pe Eminescu revezi în imagini plastice întreaga istorie a eternei Românii din toate timpurile: „Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,/ Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine/ Și în jur parcă-mi colindă dulci și mândre primăveri,/ Sau văd nopți ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,/ Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,/ Cu izvoare-ale gândirii și cu râuri de cântări (Epigonii)“.
Vezi nașterea acestui popor: „El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii/ Și din noian de ape puteri au dat scânteii,/ El zeilor dă suflet și lumii fericire,/ El este-al omenimei izvor de mântuire:/ Sus inimile voastre! Cântare aduceți-i,/ El este moartea morții și învierea vieții! (Rugăciunea unui Dac)“.
De la Imperiul Otoman, la cel al Comunității Europene care au venit aici doar cerând „pământ și apă“: „Vezi pe-un rege ce-mpânzește globu-n planuri pe un veac,/ Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac…/ Deși trepte osebite le-au ieșit din urna sorții,/ Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții;/ La același șir de patimi deopotrivă fiind robi,/ Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!/ Unul caută-n oglindă de-și buclează al său păr,/ Altul caută în lume și în vreme adevăr,/ De pe galbenele file el adună mii de coji,/ A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;/ Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,/ Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii./ Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate (Scrisoarea I)“.
Astfel am ajuns să ne reamintim versurile „Doinei“ Eminesciene: „De la Nistru pân’ la Tissa/ Tot Românul plânsu-mi-s’a,/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate“ (Doina).
Dar românul știe, dintotdeauna, că: „Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi și nouă toate;/ Ce e rău și ce e bine/ Tu te-ntreabă și socoate;/ Nu spera și nu ai teamă,/ Ce e val ca valul trece;/ De te-ndeamnă, de te cheamă,/ Tu rămâi la toate rece“ (Glossa).
Eternul Eminescu ne cere să ascultăm sfatul credinței noastre apelând la Dumnezeu să ne povățuiască: „Trimite, Doamne, semnul depărtării, /Din când în când, cate un pui de înger,/ Să bată alb din aripă la lună,/ Să-mi dea din nou povața ta mai bună (Psalm 2)“.
Și să nu uităm că demnitatea se câștigă nu numai prin rugăciune, ci și prin luptă: „De ce să fiți voi sclavii milioanelor nefaste,/ Voi, ce din munca voastră abia puteți trăi?/ De ce boala și moartea să fie partea voastră,/ Când ei în bogăția cea splendidă și vastă/ Petrec ca și în ceruri, n-au timp nici de-a muri?/ De ce uitați că-n voi e și număr și putere?/ Când vreți, puteți prea lesne pământul să-mpărțiți./ Nu le mai faceți ziduri unde să-nchid-avere,/ Pe voi unde să-nchidă, când împinși de durere/ Veți crede c-aveți dreptul și voi ca să trăiți (Împărat și proletar)“.
Recitind pe Eminescu, sorbindu-i dulceața limbii sale în care e transpusă întreaga istorie spirituală a eternității românești nu e de mirare caracterizarea făcută de un contemporan al lui Eminescu, Alfred Hofmann, în 1820 (Paris) „Istoria Pământului“: „Într-adevăr nicăieri nu vei putea găsi o putere de înțelegere mai rapidă, o minte mai deschisă, un spirit mai ager, însoțit de mlădierile purtării, așa cum o afli la cel din urmă rumun. Acest popor ridicat prin instrucție ar fi apt să se găsească în fruntea culturii spirituale a Umanității. Și ca o completare, limba sa este atât de bogată și armonioasă, că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe Pământ. Rumania nu este buricul Pământului, ci Axa Universului“.
Prof. C.H. ALUPULUI RUS