„Cârnu mi-a tras scaunu’, alălalt mi-a tras şi masa. Coada mi-a rămas în cârlig şi eu am căzut la pământ. Aşa mi-au smuls păru’…” (Elisabeta Rizea)
Pe data de 6 octombrie s-au împlinit 11 ani de la moartea Elisabetei Rizea, simbol al rezistenței anti-comuniste din România.
Elisabeta Rizea s-a născut pe 28 iulie 1912, în comuna Domneşti, judeţul Argeş, în familia lui Ion şi a Mariei Şuţa. A fost nepoata ţărănistului Gheorghe Şuţa, ucis de Securitate în 1948, şi a făcut parte din grupul celor care au luptat împotriva comunismului. În 1950 a fost arestată pentru prima dată şi condamnată la 6 ani de închisoare, pentru ajutorul acordat partizanilor din Muscel, fiind eliberată în 1956. Deşi a fost bătută şi torturată, nu a divulgat nici un secret, continuând să-i ajute, şi după prima eliberare, pe cei care se opuneau comunismului. În 1959, după prinderea fraţilor Arnăuţoiu, Elisabeta Rizea a fost arestată pentru a doua oară şi condamnată la 25 ani muncă silnică pentru favorizarea infracţiunii. A fost eliberată în 1964 prin graţiere. După 12 ani de închisoare petrecuţi la penitenciarele din Piteşti, Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc şi Arad, a fost numită “duşman al poporului”, iar gospodăria i-a fost etichetată drept “casă de bandiţi”. Elisabeta Rizea a sprijinit activ mişcarea de rezistenţă a luptătorilor din munţi, pe care îi ajuta cu alimente şi informaţii. A continuat lupta chiar şi după ce a ieşit din închisoare, când abia putea sa meargă din cauza bătăilor primite. De asemenea, după ce securiştii au atârnat-o cu părul de pe cap de un cârlig care era agăţat de tavan, Elisabeta Rizea a rămas fără niciun fir de păr pe cap… “Au început să mă bată cu un băţ până la sânge. Mi-au rupt câteva coaste şi am leşinat. Îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii şi mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic”.
În 1992, Elisabeta Rizea a acordat pentru prima dată un interviu Luciei Hossu-Longin, pentru serialul “Memorialul durerii”, povestea sa cutremurând o ţară întreagă.
Atârnată de păr, de cârligul din plafon
“Când m-a bătut cel mai rău Cârnu, m-a dus la miliţie, într-o cameră. A tras o masă. Avea un cârlig mare la mijloc acolo. (…) Şi a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, aşa, după aia a suit scaunul pe alt scaun şi a urcat scaunele pe masă şi mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Şi era un lanţ şi a băgat lanţul aici, după frânghie, cum eram legată la mâini.
Şi mi-a fost frică că atunci eram şi eu grăsuţă, nu prea tare, dar nu eram slută ca acum, şi stam şi ţipam şi spuneam: ”Domnule, împuşcaţi-mă, tăiaţi-mi capu’, scoateţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba, nu ştiu de ei, nu mă întrebaţi, că nu ştiu! Nu mă chinuiţi, nu mă lăsaţi fără mâini, mai bine împuşcaţi-mă!”. (…)
Când m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumul la coadă, mi-a dezlegat părul şi m-a lăsat numa-n mâini. Da’ păi tot nu i-am vândut… Şi după aia m-a dat jos, m-a dezlegat la mâini, era o căldare de apă pă sobă acolo şi a muiat un sac în apă, l-a stors, mi-a luat fota aia după mine şi-a pus sacul aşa, peste mine. Şi a băgat pe mâna dreaptă un d-ăla dă cauciuc, aşa, cu şnur, şi m-a făcut toată numai dungi groase cât mâna. Cum ziceţi să-l iert? Nu pot! M-a dus patru soldaţi acasă. (…) M-a dus și m-a pus în pat. Am stat zece zile acasă. Mai rămăsese la ochi, aici, ca cum dai cu ceva, aşa, oleacă de vânătaie. Da aici în jos eram dungi şi niagră ca bluza. Şi dungi făcută, dungi cât mâna. Ce să fac? Am răbdat. Am răbdat.” (Elisabeta Rizea – „Povestea Elisabetei Rizea”, ediţie îngrijită de Irina Nicolau şi Theodor Niţu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, pag. 53-54)
„Eu nu sunt Iuda, să-i vânz pe 30 de arginţi!…”
Elisabeta Rizea a plecat dintre noi pe data de 6 octombrie 2003, la 91 de ani. „Trei zile dacă mai trăiesc, da’ vreau să ştiu că s-a limpezit lumea”, spunea ea. Lumea nu s-a limpezit, ci, dimpotrivă, se tulbură parcă, pe zi ce trece. De ce au acceptat martiriul, de ce au refuzat trădarea, cum de şi-au iubit atât de mult ţara, încât cele mai cumplite chinuri nu i-au dezarmat? Sunt întrebări tulburătoare, la care eroii care au ţinut piept comunismului nu ne mai pot astăzi răspunde. Ne rămâne, însă, modelul lor de jertfă, într-o epocă în care noţiunile de patriotism sau naţionalism au devenit, pentru unii, atât de perimate…
„De când m-au adus din puşcărie, eu am mers târâş. Făceam toate drăciile contra comunismului. Îmi dam drumu’ pe scară în cămaşă dă noapte, să creadă că intru-n closet. Aveam cuiele scoase la două uluci şi treceam dincolo. Băgam mâncarea pentru partizani într-o grămadă mare de crăci. Ce auzeam scriam şi puneam hârtia într-o scorbură. Puneam cană pe perete, ţineam urechea pe fundu’ cănii şi auzeam ce vorbeau securiştii în camera de-alături. Căpitanu’ Cârnu era din Bacău. El m-a schingiuit. Eu trăiesc încârligată, cum sunt, şi cu genunchii scoşi, şi el nu mai e! M-a operat Maiestatea (Regele Mihai I) la spitalul de lângă Foişorul de Foc. Maiestatea a plătit. Mi-au pus cârlige la genunchi, cum puneam eu la perdele. Nu mai am păr deloc, uite! Şi uite în fotografie ce păr bogat am avut, şi salbă de aur. Mi-au luat tot comuniştii. Ginerele, cuscrul, toţi au făcut puşcărie pentru că eu am dat de mâncare la partizani. Mă aducea lumea cu ţoala acasă. Ultima dată, a venit Cârnu cu ăla de cauciuc şi o curea pe mână. „Spune!” N-am spus. M-a legat de mâini cu unu’ care-a murit şi el pe şoseaua spre Bucureşti. „Îţi dăm 300 de lei!”. „Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda, să-i vânz pe 30 de arginţi”… M-a trântit pe jos. M-a legat şi m-a bătut cu cauciucu’, de la ceafă la călcâi, şi pe stânga, şi pe dreapta. A dat Domnu’ de-a murit şi eu trăiesc, na! Da’ n-am luat banii lui. Apoi, m-au suit legată pe un scaun, de pe scaun pe masă, de pe masă, pe alt scaun. Mi-a zvârlit basmaua din cap. „Spune!”. Purtam coadă cu funtă. Mi-au aruncat fota şi am rămas în ie. Mi-a legat coada sub cârligu’ de lampă din casa boierului. Coada era groasă. Eram şi eu altfel la 38 de ani… Cârnu mi-a tras scaunu’, alălalt mi-a tras şi masa. Coada mi-a rămas în cârlig şi eu am căzut la pământ. Aşa mi-au smuls păru’. Am făcut tratament şi nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vândut”.
(“Martiri şi mărturisitori români din secolul XX” – Fabian Seiche)
Cârnu a bătut-o şi în spital…
«Cârnu Ioan, căpitan, Nucşoara. L-a bătut pe soţul Elisabetei Rizea de “i-a rupt carnea de pe el”. Pe Elisabeta Rizea a agăţat-o într-un cui din tavan, de părul împletit în coadă, femeia s-a prăbuşit, iar scalpul i-a rămas în tavan. Apoi a bătut-o cu un cauciuc, pe spate. Rănile fiind atât de grave a fost dusă la spital în cele din urmă, însă nu i se putea face nici o injecţie, pentru că la orice înţepătură izbucnea sângele. 10 zile Elisabeta Rizea a stat numai în frunte şi în genunchi. Cârnu a bătut-o şi în spital, într-o rezervă specială.»
(Arhiva de istorie orală a Centrul International de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet – Cezar Zugravu, „O antologie a crimei”.)