Modificarea legislativă referitoare la posibilitatea de înființare a partidelor politice, urmare a căreia o astfel de organizație, esențială pentru funcționarea democrației moderne, de tip reprezentativ, se poate fonda imediat ce reunește cel puțin trei aderenți este de natură, la o primă vedere, să producă un val de simpatie. În mod evident, acesta se datorează, în principal, trecerii de la situația în care, pentru a înființa un partid, era nevoie de 25.000 de semnături și existența unor filiale în cel puțin 18 județe, la aceea în care, practic, oricare trei cetățeni, asociindu-și interesele, se decid să aibă reprezentativitate politică printr-o formulă partidistă. Glumind, ne apropiem, cumva, de butada postdecembristă potrivit căreia „acolo unde se adună doi români, apar trei partide”, o imagine remanentă a perioadei primelor alegeri libere din postcomunism, epocă în care s-au înscris în cursă aproape 200 astfel de organizații.
Revenind la lucrurile serioase, se poate spune că, în mod evident, o atare modificare legislativă majorează gradul de reprezentativitate a intereselor, ceea ce este esențial pentru funcționalitatea democrației moderne. Atunci când analizează, spre exemplu, procesul socio-istoric al democratizări, unul dintre cei mai importanți teoreticieni contemporani ai democrației, americanul Robert Dahl, implică în ecuație două coordonate care dau seamă de modul în care acest tip de regim politic se definește în epoca noastră. Pe de o parte, el ia în considerare coordonata „contestării”, ceea ce presupune capacitatea cetățenilor de a se opune deciziilor guvernamentale eronate. E un aspect ce reiterează, parctic, ceea ce scria, la finalul veacului al XVII-lea, filosoful politic John Locke, atunci când, în „Al doilea tratat asupra guvernământului civil”, sublinia că, în situația în care guvernul nu mai respectă interesele cetățenilor, acesta poate fi înlocuit, chiar și prin violență. Pe de altă parte, teoreticianul american aduce în atenție coordonata „participării”, adică aceea a implicării cetățenilor în procesul de luare a deciziilor publice, și se subînțelege că este vorba de o implicare ce excede perioada strict electorală, recte participarea la vot. Din această perspectivă, modificarea legislativă relativă la fondarea partidelor politice în spațiul românesc pare să promită și să permită o creștere a participativității. Tocmai din acest motiv, conjectura pe care vreau să o aduc în discuție este aceea că e foarte posibil ca această promisă participativitate să se transforme într-un proces urmare a căruia să rezulte o democrație dispersată, în condițile în care funcționalitatea acestui tip de regim politic nu poate fi considerată una de factură consolidată.
Mai clar spus, ceea ce am în vedere este situația în care, drept efect al acestei modificări, să se fondeze o sumedenie de partide care, deși în aparență ar putea face să crească indicele participativității, în realitate să disperseze interesele existente în societate, astfel încât acestea din urmă să rămână, în continuare, neauzite și, deci, nebăgate în seamă de politicienii „mainstream”, membri ai partidelor mari. Într-un astfel de caz, principalul efect ar fi acela că la butoanele deciziei politice vor rămâne tot aceștia din urmă, câtă vreme o democrație dispersată (adică una în care interesele sunt reprezentate de organizații mici, de la nivel local și cvasi-invizibile în spațiul public) va funcționa de minune în beneficiul unei oligarhii deja împământenite.
Dan Misăilă