Continuăm publicarea scrisorilor din temniță, trimise familiei de luptătorul anticomunist Grigore Caraza, cel care a executat 21 de ani de pușcărie politică în penitenciarele de la Piatra Neamț, Bacău, Galata-Iași, Văcărești, Jilava, Târgu Ocna și Aiud și doi ani de domiciliu forțat.
Scrisorile marchează ultima parte a detenției, respectiv anii 1970-1976, deținutul adresându-se familiei și apropiaților săi.
Pentru o mai bună înțelegere a contextului general, a atmosferei de teroare care domina închisorile comuniste, vom ilustra epistola (datată 22 ianuarie 1973) cu un fragment sugestiv din cartea „Aiud însângerat“, lucrare monumentală semnată de Grigore Caraza. Fragmentul se referă la cea mai grea perioadă a detenției (iarna dintre anii 1963-1964), perioadă în care deținutul a executat un număr de 65 de zile de izolare. Presiunile fizice și psihologice au continuat până în primăvara anului 1964, după această dată exigențele reeducării începând să slăbească. Cu toate acestea, securitatea și-a continuat încercările de a-i compromite pe deținuți, fie hărțuindu-i pentru a face declarații denigratoare cu privire la trecutul lor sau al altora, fie încercând să racoleze informatori dintre aceștia. Pe tot parcursul celor 21 de ani de închisoare, Grigore Caraza și-a păstrat demnitatea, credința în Dumnezeu și convingerile, refuzând orice formă de compromis și orice pact cu regimul.
În timpul reeducării de la Aiud
„În celula de izolare, începând de la ora 22.00 și până la 5.00 ni se lăsa din perete un pat din plăci aglomerate, ni se arunca o pătură care nu era întreagă, în afară de faptul că era ruptă și cu găuri, care trebuia să ne fie și saltea și velință. Mă întindeam pe acel pat și, în câteva clipe, adormeam. Înainte de aceasta însă murmuram «Tatăl nostru» și îl rugam pe Dumnezeu să nu rămân paralizat, dacă, totuși, nu voi îngheța până dimineața. În izolarea special amenajată pentru cei pedepsiți din Zarcă, timp de 17 ore din cele 24 nu aveam voie să ne atingem de pereți, să ne rezemăm de ușorul ușii, să stăm pe marginea tinetei – care nu avea capac și care scotea un miros îngrozitor nemaifiind spălată – și nici să stăm, eventual, lungiți pe ciment. Masa o primeam o dată la trei zile și consta din 250 grame de pâine și o zeamă călduță, câteodată rece, fiind greu de precizat din ce era făcută. Fiecare clipă de izolare era o trecere prin iad, o defilare prin fața a zeci de legiuni de diavoli, fără să știm, fără să ne dăm seama dacă în partea opusă mai există o poartă prin care să ieșim din acel cumplit infern. Ochii mi se duseseră adânc în fundul capului, picioarele îmi tremurau și, la un efort mai mare de a tuși, am observat că din gură porneau stropi de sânge. M-am prăbușit pe beton și știu că am rămas foarte mult timp acolo. Mai târziu, când mi-am revenit, am simțit că partea pe care stătusem era rece și galbenă, iar picioarele și mâinile nu le mai simțeam. Am reușit să mă tăvălesc din perete în perete, făcând asta nu printr-un efort al propriilor mele puteri, ci simțind că o forță nevăzută, poate a îngerului meu de pază, mă rostogolește prin celulă“. „Astăzi nu mai exist, astăzi sunt risipit peste tot și pe nicăieri…“ „Aiud, 22 ianuarie 1973
Dragii mei, tată, mamă, Marioară
Deși cu multă întârziere, încerc bucuria măcar pe această cale să vă transmit caldele mele urări de bucurie, noroc, sănătate și ani îndelungați, cu ocazia Sărbătorilor de Crăciun și an nou, de onomastica matale, tată, și a mamei dragi.
De mult de tot, într-o lume ce mi se pare de basme, mergeam și eu cu colindul, cu uratul, cu sorcova și întindeam mâinile ca să fur stelele și luceafărul de pe cer. Astăzi nu mai exist, astăzi sunt risipit peste tot și pe nicăieri. Am primit rândurile dvs. din 11 ianuarie, din fericire tocmai când am primit și această c.p., în mod special, care vă era dedicată, așa că vă răspund imediat. Mă bucură mult faptul că mama se simte mai bine, dar faptul că mata, tată, nu te simți bine, ești slăbit, vezi cu greutate și altele de acest gen mă întristează profund. Dragă tată, caută și nu fi trist. În primul rând, ca să ajungi 86 de ani, precum și mama 77, vârstă pe care o aveți și pe care vă doresc să o depășiți cu cât mai mulți ani, aceasta înseamnă foarte mult. Dacă, prin absurd, s-ar putea ca din anii ce-mi rămân de trăit să îi pot dărui, vi i-aș împărți cu bucurie, în părți egale, matale și bietei mame. Deci gândul sus. Am convingerea că ne vom vedea totuși sănătoși, nu peste mult timp, și totuși dacă destinul ne va fi potrivnic, ne vom întâlni sus, în ceruri. Vă voi urma probabil la scurtă vreme. Aceasta mi-a fost scris probabil în momentul nașterii și nu mă plâng. Mă doare faptul că alții trebuie să sufere pentru mine. În ceea ce mă privește, fiți liniștiți, că nu-mi este frig, nu-mi este nici foame, nici sete, nu sunt nici bolnav și nu doresc nimic, căci caut mereu să-mi sublimez orice dorință. Astăzi am primit de la Alexandrina niște lucrări dentare care i-au fost trimise acum o lună de spitalul de aici pentru mine. Înăuntru erau niște scrisori (am văzut și scrisul Getei), care însă nu mi s-au dat. Transmite-le, te rog, caldele mele mulțumiri și recunoștința ce le-o port. Le-am scris pe 10 ianuarie. Pe mata, tată, și pe mama vă îmbrățișez cu drag. De asemenea, pe Marioara, pe Gelu, Jeni și Monica, pe Silvia, Mihai și Mihăiță, pe Olguța, pe Alexandrina, Victor, Nicu și, în fine, pe Geta, de care mi-i tare dor. Grigore“
Irina NASTASIU