Din nou despre mnemofobie și „legea antilegionară“

Atunci când, într-o emisiune de la Realitatea TV, jurnalistul Octavian Hoandră mi-a adresat întrebarea referitoare la opinia mea privind așa-numita „lege anti-legionară“, care a creat și continuă să creeze atâtea valuri în mediul public de astăzi, i-am răspuns că, întrucât nu cred în iluzia asta a „obiectivității“ vânturată de pseudo-deontologii din mass-media, de la noi ori de-aiurea, mă situez pe o poziție subiectivă (în fond, asta presupun asumarea și afirmarea unei opinii). Am argumentat, imediat, această poziționare prin apel la două argumente: faptul că unul dintre cei mai proeminenți intelectuali din perioada interbelică, sociolog și, din păcate, puțin cunoscut astăzi, Petre Andrei, a fost împins la sinucidere de legionarii care veniseră să-l aresteze în octombrie 1940 și faptul că, spre deosebire de alți intelectuali care s-au predat, în aceeași perioadă, pe altarul totalitarismului, Petre Andrei a avut, a scris despre și a susținut o perspectivă democratică. Ca atare, dacă ar fi să invoc titlul unei platforme de orientare bolșevică – iar Petre Andrei a fost, în egală măsură, și un critic al bolșevismului! – am prezentat, drept prolog al răspunsului meu la întrebare, „argumente și fapte“.

În mod natural, răspunsul a fost, plecând de la aceste idei, următorul: este nevoie de nuanțe și de echilibru, având în vedere realitatea că această lege are drept obiectiv specific interzicerea promovării simbolurilor de orientare fascistă, între care se înscriu și cele ale Mișcării Legionare, ca și cele care trimit spre guvernarea dictatorială a mareșalului Antonescu. În mod la fel de specific, dincolo de condamnarea prezidențială a comunismului drept „regim ilegitim și criminal“, ce a avut loc în decembrie 2006, se poate configura un text legislativ care să aibă în vedere interzicerea propagării simbolurilor acestei alte fațete a totalitarismului. Trecând de acest aspect, tocmai pentru a nu replica, în plan social, accesele de mnemofobie ce par să ne caracterizeze (această teribilă și inexplicabilă frică de memorie!), am susținut că, în ceea ce mă privește, rămâne valabilă și importantă recuperarea postcomunistă a scrierilor unor intelectuali care, în interbelic, s-au înregimentat și, astfel, au legitimat simbolic un curent politic ce s-a făcut remarcat prin efecte criminale. Dar, această recuperare trebuie să fie nu una „estetizantă“, de secol 19, „maioresciană“, în sensul de a separa opera de om, ci una „in integrum“; mai clar, consider că, pe lângă operă, trebuie recuperate, discutate și asumate inclusiv atitudinile lor intelectuale, manifestate public în sensul susținerii și legitimării răului politic. Așadar, nu maniheism, ci nuanțe, nu blocaj monolitic (de tipul „jos labele de pe marile valori ale culturii române!“), ci dezbatere plurivalentă și, pe cât posibil, critică.

Altfel, cred că o continuare a acestei discuții în tonuri monocolore, de front, de pe baricade ale radicalismului și din tranșee dinspre care se revarsă, pur și simplu, ura, nu face decât să proiecteze în spațiul public ceea ce mi-a povestit cu puțin timp înainte de scrierea acestor rânduri, un remarcabil intelectual al României de azi, despre un cunoscut al unei alte importante voci publice românești din spațiul național și internațional, care i se adresa acestuia din urmă: „dacă vei scrijeli orice român format la școala național-comunismului, vei descoperi un legionar“. Aceasta cred că este, într-adevăr, o proiecție înfricoșătoare, și încep să mă tem, reamintindu-mi acum și de unii din congenerii și colegii mei din perioada studenției, ajunși acum profesori prin licee ori formatori de opinie prin presa locală ori națională, că e chiar posibilă. Ceea ce, la nivel mentalitar, e un dezastru.

Prof.univ.dr. Daniel ȘANDRU