Tema „religiilor politice” este un subiect de notorietate în domeniul teoriei politice moderne și contemporane, de la celebrul volum „Teologia politică” a lui Carl Schmitt (filosof politic apropiat de nazism, judecat și achitat la Nürnberg) și până la mai recenta carte „Religiile politice”, semnată tot de un gânditor german, Eric Voegelin (traducerea românească e apărută la Editura Humanitas). Poate deloc întâmplător, această temă se află în deplină conexiune cu cea a totalitarismului, metanarațiunea răului politic în secolul XX, fie că ne referim la regimurile politice specifice extremei dreapta, fie că le avem în atenție pe cel proprii extremei stânga. Chestiunea e valabilă și pentru spațiul românesc: legionarismul ortodoxist (iar nu ortodox!) din perioada interbelică și național-comunismul postbelic au avut, fiecare în parte, o profundă latură religios-politică: „o Românie precum soarele sfânt de pe cer!”, slogan al legionarilor, și-a găsit pandantul în „Epoca de Aur” vânturată de comuniști, ambele expresii ideologice ale totalitarismului evidențiind atât propensiunea redemptivă a oricărei utopii, cât și dorința iluzorie de a înființa aici, în imediat, un veritabil „paradis terestru”.
Un anumit sens acoperit de sintagma „religie politică” devine prezent în proximitatea noastră temporală, de vreme ce, în acest moment, este vizibilă tendința ca una dintre cele mai puternice tușe ale alegerilor prezidențiale din toamnă să fie reprezentată, în cazul particular al celor doi candidați cu șanse, Victor Ponta și Klaus Iohannis, de identitatea lor confesională. (Nu ar fi pentru prima dată: în turul al doilea al prezidențialelor din 2000, când s-au confruntat „liber-cugetătorul” Ion Iliescu și neoprotestantul Corneliu Vadim Tudor, tema a fost de asemenea prezentă, chiar dacă edulcorat). Nu am în vedere, desigur, semnificația puternică a termenului „religie” (în sensul „credinței”), ci doar pe aceea pur formală, care ne arată că cei doi candidați pomeniți, deși ambii creștini, sunt de confesiuni diferite: Ponta e ortodox (iar la momentul lansării oficiale în cursa pentru Cotroceni a avut grijă, deja, să sublinieze acest lucru!), iar Iohannis este protestant. Ambii sunt cetățeni români, însă Iohannis are etnie germană. Sunt, cred, lucruri care vor conta în ecuația alegerii pe care românii vor trebui să o facă, și vor conta pe fond. E greu de crezut că o „restaurație” istorică a ideii nemților care au modernizat România, obținându-i independența în 1877, transformând-o în regat în 1881 și întregind-o în granițele aceluiași stat în 1918 va putea „prinde” la un electorat ale cărui fantasme politice au fost instilate mental direct din malaxorul propagandei național-comuniste, vreme de aproape 50 de ani. Pe de altă parte, este ușor de crezut că, mai ales în regiunea istorică a Moldovei (unde oricum există, potrivit mai tuturor barometrelor de opinie realizate în cei 25 de ani ai tranziției postcomuniste, un rasism difuz), problema identității etnice și religioase a lui Iohannis să reprezinte un serios obstacol pentru candidatul dreptei.
În mod evident, într-o țară cu o democrație consolidată și cu o cultură civică de factură participativă, o astfel de temă pur și simplu fie nu ar exista, fie ar avea, cel mult, o relevanță secundară. În spațiul mioritic, însă, ea oferă din plin politicienilor ocazia unei noi și ample manipulări. Și asta pentru că, în definitiv, prezența sau absența unei anumite identități religioase ori etnice nici nu îmbogățește, nici nu sărăcește calitățile de om de stat ale unui politician, dacă e ca acestea să existe cu adevărat. Dimpotrivă, utilizarea temei în campania pentru prezidențialele din toamna acestui an nu va face decât să sublinieze, încă o dată, cât de sărăciți mental ne socotesc pe noi politicienii care, prezentându-se în fața noastră, ne pretind să le acordăm legitimitatea funcției pentru care se luptă.