„Dictatorul”, palma comisarului și reacția la populism

Cu siguranță, întreaga lume a fost surprinsă de maniera în care premierul maghiar Viktor Orban a fost primit, zilele trecute, de către președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, care i-a spus „salut, dictatorule!”, după care i-a aplicat, cumva în glumă, o palmă peste obraz. Într-un astfel de context, dificil de comparat la nivelul gafelor diplomatice, au fost încălcate, în mod evident, standardele de etichetă și protocol, fiind foarte probabil ca lucrurile să nu rămână doar la nivelul spectacolului imaginilor care au făcut înconjurul lumii. Nu se știe, în acest moment, în ce stare emoțională era președintele Comisiei Europene, astfel încât să poate deveni explicabilă atitudinea sa, după cum nu știm care va fi replica oficială a premierului maghiar. Dar întâmplarea oferă posibilitatea unei analize care vizează o mai veche problemă a democrației moderne, și anume: cât de tolerantă poate fi aceasta cu intoleranța? Un posibil răspuns la această întrebare are ca punct de start realitatea că democrația nu utilizează, de regulă, forța, decât în cazuri extreme, și face acest lucru în baza unor proceduri temeinice. O altă realitate, demonstrabilă istoric, este faptul că democrațiile nu pornesc războaie între ele, ceea ce arată, din nou, că recursul la violență nu face parte din instrumentarul democrației. Din acest punct de vedere, gestul lui Juncker, adăugat salutului oarecum ironic adresat lui Orban, nu poate fi calificat ca unul violent. Din perspectiva protocolului democratic, el poate reprezenta, și poate chiar că este – rămâne să aflăm – o mare gafă. Dincolo de asta, însă, ceea ce s-a întâmplat este efectul unei atitudini politice pe care premierul maghiar o manifestă, de câțiva ani încoace, atât față de propriii cetățeni, cât și prin raportare la partenerii europeni.

Această atitudine se subîntinde unui curent politic ce capătă amploare în spațiul european, și anume populismul. Fiind transideologic și cameleonic, populismul poate irumpe fie în zona dreptei, fie în zona stângii politice. În cazul lui Victor Orban, avem de-a face cu un populism de dreapta, cu importante accente naționaliste, căruia i se adaugă, în planul politicii internaționale, reorientarea raporturilor cu Federația Rusă și, implicit, cu Uniunea Europeană. În plan intern, populismul afișat de premierul maghiar este un atentat cotidian la constituționalismul de factură democratică, prin recursul sofistic la ideea „binelui popular” și al unui necesar „exces” de democrație. Proiectându-și imaginea de „lider providențial”, Orban pretinde că ar fi „vocea poporului” și, în virtutea susținerii electorale, își permite să-i trateze cu totală indiferență pe cei care se opun politicilor sale. În plan extern, același Orban sfidează Uniunea Europeană și întârește relațiile cu Rusia lui Putin, în condițiile în care, totuși, Ungaria este stat membru al UE și, ca atare, ar trebui să privească mai mult spre Bruxelles și mai puțin spre Moscova. Or, a prefera public axiologia politică a autoritarismului putinist celei democratice a civilizației occidentale poate produce inclusiv atitudini situate la limita gafelor diplomatice, precum cea a președintelui Comisiei Europene. Nu se poate spune, prin raportare la parametrii analizei politice, că Victor Orban este un „dictator”. El rămâne, însă, un lider populist care alunecă, prin deciziile pe care le susține, în afara procedurilor democratice. Și, chiar dacă democrația are drept virtute fundamentală toleranța, când lucrurile atentează la însăși această virtute, ele trebuie, cumva oprite. Așa încât, poate că în salutul și gestul lui Juncker față de Orban ar trebui să vedem și o formă non-conformistă de a-i atrage atenția că jocul său politic tinde să devină unul periculos nu doar pentru Ungaria, ci pentru întreaga Europă.

Dan Misăilă