Și asta întrucât, mai întâi, este de la sine înțeles că persoana modelează funcția, îndeosebi în contextul unui regim de factură semiprezidențială care, prin raportare la jocul majorității parlamentare, combinat cu cel guvernamental, îl obligă pe deținătorul ei la o permanentă adaptare: dacă provine din rândul majorității care susține guvernul, președintele poate face ca semiprezidențialismul să gliseze spre prezidențialism; dacă, dimpotrivă, avem de-a face cu o situație de coabitare (cum am avut în cea de a doua parte a guvernării Tăriceanu și cum avem din 2012 încoace), semiprezidențialismul se poate îndrepta spre un parlamentarism coordonat guvernamental. De altfel, dincolo de schema teoretică, experiența politică a ultimului sfert de veac și, mai cu seamă, cea din ultimii zece ani ne arată că funcția prezidențială nu reprezintă, în mod necesar, un pat al lui Procust.
În al doilea rând, societatea transmite politicienilor semnalul personalizării, alegerile prezidențiale fiind, de regulă, cele mai animate, și sub aspectul participării, și sub acela al energiilor consumate de către partide. Sunt, cum se spune, alegeri „cu miză”, în ideea instalării la Cotroceni a unui „domn” care „să împartă dreptatea”. Că fiecare grup social și/sau politic mobilizat în spatele fiecărui candidat înțelege într-o manieră concretă proprie ceea ce se află sub umbrela conceptuală a „dreptății”, asta e o altă poveste și e foarte bine că se întâmplă așa. Nu de omogenitate avem nevoie în politică, ci de cât mai multă diversitate, în limitele unei atitudini democratice pe care, trebuie spus, încă nu am dobândit-o pe deplin.
Fiind cetățean al acestui stat, nu mă pot „extrage” din zona așteptărilor față de viitorul președinte, deși am convingerea că e mult mai important ce poate face fiecare individ pe ogorul său decât ce face „vodă” de la Cotroceni. Asta nu înseamnă, însă, că nu sunt conștient de faptul că liderii politici ne influențează viețile în mod direct. Prin urmare, nu vreau un președinte care să instaureze „liniștea”, ci unul care să contribuie la crearea unui context în care vocile politice și cele venite dinspre diversele unghiuri ale societății să se poată auzi și să poată dezbate. Nu vreau un președinte care să creeze frontiere simbolice între „noi” și „ei”, între „cei buni” și „cei răi”, ci unul care să contribuie, atât cât îi permite funcția, la reformarea instituțiilor și aranjamentelor unei societăți insuficient democratizate, astfel încât incompetenții să ajungă într-o cât mai mică măsură în aparatul de guvernare și administrare a treburilor publice. Vreau un președinte care să vizeze respectarea procedurilor democratice și juridice, care să mizeze pe domnia legii și care, deci, să nu personalizeze el însuși instituțiile statului. Am așteptarea ca viitorul președinte să se manifeste prin decență în politica internă și prin eficiență în cea internațională, pentru a-mi oferi garanția stabilității și a securității. Îmi doresc ca viitorul președinte să nu împartă la gamelă supa populistă a lui „e de-al nostru”, ci să se manifeste printr-o discreție care nu exclude fermitatea, dacă intervențiile sale în spațiul public sunt realmente necesare. Vreau un președinte care, dacă este cazul, să poată coabita fără a transforma asta în luptă electorală sau care să dispună de o bună susținere parlamentară fără a eroda mecanismul democratic prin manifestarea aroganței specifice tiraniei majorității. Vreau un președinte altfel decât cei patru pe care i-a avut, până acum, România republicană. Nu un președinte care să schimbe România (o iluzie pe cât de comică, pe atât de periculoasă!), ci unul care să configureze reperele și să creeze condițiile pentru ca noi să schimbăm România.
Prof.univ.dr. Daniel Șandru