Odată identificat punctul de plecare, ideologul Marino se înscrie pe traseul conturării contextuale, prin trimitere la direcția pe care ar putea-o avea societatea românească actuală, a principiilor liberalismului neopașoptist. Constatând că „ideologia românească, atât cât a fost, s-a născut sub semnul iluminismului și liberalismului”, cărturarul deplânge ceea ce s-a întâmplat în spațiul românesc pe parcursul secolului XX: „Slaba tradiție ideologică liberală, naționalismul etnicist, ideologiile totalitare de extremă dreaptă, apoi de extremă stângă, filozofia iraționalistă, antidemocratică și antieuropeană, propagată de câțiva guru și «Căpitani filozofici» dintre cele două războaie, reveniți sub diferite forme în actualitate, au eliminat aproape total mica, dar fecunda tradiție iluminist-pașoptistă-liberală a incipientei ideologii românești”. Critica acestor divagații ideologice care, din nefericire, au marcat modernitatea și modernizarea românescă pe parcursului veacului trecut nu este, însă, una brusc suspendată de sugestia revenirii la tradiția pașoptistă. Adrian Marino merge, dimpotrivă, mai departe prin conturarea cadrului principial al noului pașoptism liberal și, din această perspectivă, amintește trei teme esențiale pentru dezvoltarea unei societăți pluraliste: „recunoașterea și respectarea riguroasă a drepturilor omului”; „disocierea radicală dintre stat și națiune”; „diminuarea cât mai mult posibil a intervenției statului în toate domeniile”. Toate acestea sunt, cum lesne se poate observa, teme de căpătâi ale liberalismului modern, care au ajuns în spațiul românesc prin intermediul gândirii politice configurate în momentul ideologic de la 1848.
Recuperate în prezent, ele se pot constitui în nucleul ideologic ale unui nou pașoptism, în mod evident de orientare liberală, contribuind la dezvoltarea societății românești. Desigur, temelor principiale le trebuie adăugate direcții de acțiune, pentru că, altfel, nu am putea vorbi despre existența unei ideologii. Adrian Marino se dovedește a fi un veritabil ideolog, câtă vreme are în vedere nu doar latura „culturală” a unui posibil liberalism neopașoptist, ci și pe aceea „civilizațională”, care vizează aspecte precum urbanizarea și accelerarea competiției economice în termenii procedurali ai democrației liberale, limitarea puterii guvernamentale și încurajarea investițiilor private atât în mediul urban, cât și în cel rural, solidaritatea în spiritul unei etici comunitare ce nu se confundă cu încurajarea unei mentalități asistențiale, tocmai în ideea că „mitul statului-providență, statului-paternalist, statului-sinecurist trebuie să ia odată sfârșit”.
Poate că rediscutarea acestor teze în prezent ar putea creiona o dezbatere care ne lipsește, așa cum ne lipsește, după definitivarea dificilului traseu al integrării euro-atlantice, un nou veritabil „proiect de țară”. Din nefericire, nu doar condiția intelectuală a lui Adrian Marino, aceea de ideolog al unui liberalism specific, care să depășească tarele maniheismului, a fost proiectată nejustificat într-o zonă a „marginalului”; la rândul lor, ideile raționalist-critice ce pot să configureze o astfel de dezbatere, din care să rezulte articularea unui atare proiect, au fost și ele marginalizate. Tocmai din acest motiv, dincolo de cele redate în acest articol, e poate bine să reflectăm acum, la final, la ceea ce aș considera că poate reprezenta nucleul ideologic și acțional al liberalismului neopașoptist, anume ideea că „o astfel de cultură, de tradiție și inspirație pașoptist-liberală, nu este posibilă decât într-un nou tip de societate: citadină, prooccidentală, capitalist-burgheză – cu o mare pondere a păturii mijlocii – democratică, laică, pluralistă”.
Prof.univ.dr. Daniel Șandru