Cred că este important să înțelegem că, atunci când promovează depășirea maniheismului, Adrian Marino este perfect conștient de faptul că se situează, cumva, pe o poziție „marginală”, prin raportare la tendințele observabile ale lumii politice și culturale românești. Reflecțiile sale, de regăsit atât în lucrările de teorie literară, cât și în cele adresate publicului larg (sub forma interviurilor sau în aceea a memorialisticii, ca și în cea a publicisticii), promit să nu convină într-un spațiu intelectual „formatat” în spiritul maniheismului. Se adaugă acestei stări de fapt identitatea intelectual-politică a lui Marino, despre care am pomenit deja, aceea de „ideolog”. Ceea ce aș numi „marginalitatea ideologului” într-o societate a etichetărilor și etichetelor lipsite de nuanțe se dovedește a fi, practic, un risc asumat, ceea ce, deloc întâmplător, îl determină pe cărturar să sublinieze că „(…) intelectualii ca noi, care cultivă al treilea discurs, riscă să fie mereu «sfâșiați» între cei doi poli”. De aici, foarte probabil, permanenta tensiune care poate fi identificată, cred eu, în raportările pe care le are față de spațiul public din România contemporană. Nepropunându-și să fie un „director de conștiință”, ci militând pentru spiritul liber, pentru dezbaterea critică a ideilor și pentru competiția proprie unei societăți deschise, Adrian Marino nu poate fi asimilat păguboasei tradiții culturale ale cărei remanențe puternice se regăsesc și în prezent. Situarea sa este, de fapt, una ce respinge ab initio poziționările extreme, ca produse directe ale conștiinței totalitare: „(…) nu cred că idealul culturii române este cultura de tip inițiatic, de grup închis, de confrerie spirituală. Nu cred deloc în secte, loje, cuiburi, în orice formă de cultură de «grup». Și nici în… «apocrife» creștine. Doresc o cultură română mult mai diversificată, polivalentă, policentrică. O cultură română democratică, pluralistă, criticistă, laică și care să nu se orienteze după mesajele inițiatice ale unui «maestru spiritual». M-am săturat de «maeștri». Nu numai de maeștri spirituali, ci și de «maeștri» în general, de Führeri, de Duci, de Căpitani, de Conducători. Vreau să trăiesc într-o societate liberă (…)”. Ieșirea din acest climat este posibilă, după Marino, prin opțiunea pentru un „al treilea discurs”, idee pe care cărturarul o preia de la Sorin Antohi, ce o circumscrie astfel: „Acest Al Treilea Discurs este extrem de problematic, fiindcă temeiul său este sistematic erodat de perspectivele reciproc excluse: nu e nici negare autohtonistă a Occidentului (și, mai general, a Celuilalt), nici asumare imitativă a normelor și discursurilor de referință (ca la majoritatea occidentalizanților) În veșnica dispută dintre cele două poziții (…), d-l Marino optează pentru soluția cea mai grea: a fi simultan european (universal) și român (idiomatic)”.
Iată, așadar, o formă de „ninism” care mediază între alternativele „nici, nici” și care reușește, cel puțin în plan normativ, depășirea exclusivismului ca notă esențială a maniheismului structural al spațiului intelectual și politic românesc. Că această situare incomodă, cumva „între scaune”, nu poate fi decât apanajul unui adept al libertății de gândire și de acțiune devine limpede în momentul în care revenim la ideea marginalității ideologului, fapt despre care, cum am specificat în episodul anterior, cărturarul este pe deplin conștient atunci când se referă, prin trimitere la exercițiul memoriei, la strădaniile sale: „Dificultăți enorme întâmpinam mai ales în modul de a-mi dezvălui, manifesta și demonstra adevărata identitate: de «critic de idei»și «ideolog». Nu se înțelege nimic, dar absolut nimic, din întreaga mea atitudine și acțiune, dacă nu se percepe – în primul rând – această poziție esențială”. În pofida unei atari neînțelegeri, existentă încă în prezent, Adrian Marino și-a desfășurat tezele ideologice și a propus reluarea tradiției iluministe a pașoptismului, sub o egidă adaptată provocărilor din spațiul public românesc contemporan, aceea a liberalismului neopașoptist, ale cărui principale elemente încerc să le descriu în episodul ce urmează.
