Despre un reper intelectual și moral: Adrian Marino (I)

Intelectual incomod și situat într-o permanentă stare de tensiune în momentele raportărilor sale la spațiul public, spirit mai curând solitar, dar foarte departe de a fi dezinteresat de ceea ce se întâmplă în arealul cultural românesc, conectat la dezbaterile de idei din spațiul occidental și militând pentru recuperarea civilizatorie, social și politic, a iluminismului românesc, în forma sa pașoptistă, Adrian Marino se înscrie cu succes în galeria restrânsă a celor care au promovat, prin expresie și atitudine, valorile liberalismului. Adept al raționalismului critic de extracție liberală și opunându-se „trăirismelor” de factură tribală, Marino a fost promotorul unor exerciții de libertate a căror recunoaștere devine necesară, în măsura în care suntem interesați de conturarea direcției pe care a cunoscut-o, în societatea noastră, un alt tip de raportare la ideologie. Din acest punct de vedere, consider că ceea ce merită a fi urmărit este calitatea de „ideolog” asumată de cărturarul ieșean naturalizat, după trecerea prin închisorile comuniste, la Cluj. Într-o epocă în care reticența față de statutul politic și epistemic al „ideologiei” era una crescută, adică imediat după 1990 (situație observabilă și astăzi, până la un punct în mod justificat), Adrian Marino se situează pe poziția de critic al ideilor și, din acest punct, trasează liniile directoare ale „liberalismului neopașoptist”, acela care intenționează să pună la lucru un „al treilea discurs”.

În mod structural, societatea românească pare să fie dominată de un maniheism ce înlătură posibilitatea nuanțărilor, mai cu seamă atunci când în discuție se află „opțiunile fundamentale”. Realizând o „anatomie a răului politic”, filosoful Adrian-Paul Iliescu sugerează că maniheismul poate fi interpretat ca o marcă a modernității noastre, una care a influențat atât lumea intelectuală, cât și spațiul public și politic. În timp, acesta a conturat un tip specific de discurs, în cadrul căruia s-au afirmat sentințele lipsite de rest, grilele alb-negru, respectiv bine-rău fiind aplicate, procustian, în orice situație. Una dintre temele relevante în acest sens este aceea a identității noastre comunitare. În acest caz, modernitatea politică și intelectuală românească a adus în atenție existența a numai două opțiuni posibile, operând cu o disjuncție exclusivă în care logica lui tertium non datur devine, în mod evident, prevalentă: fie o Românie exclusiv neaoșă, fie una construită după tipar occidental. Disputele dintre naționaliști și occidentaliști au avut nenumărate ecouri, atât în lumea culturală, cât și în cea politică, cunoscând diferite variante: de la aceea a poziționării sămănătoriștilor prin opoziție față de europeniști și până la aceea a situării protocroniștilor împotriva sincroniștilor. Ecourile maniheismului intelectual și politic nu au dispărut nici astăzi, iar de-a lungul timpului ele au cunoscut și variațiuni extreme, de la aceea legionară la cea național-comunistă.

Într-un astfel de context al devenirii moderne a societății românești, Adrian Marino este, indeniabil, un intelectual „exotic”. Pledoaria sa pentru un soi de logică a terțului inclus, una care să permită vizualizarea nuanțelor și „combinarea” elementelor autohtone cu cele ale clamatei noastre europenități a fost, de multe ori, respinsă din start, de regulă fără ca această rejecție să fie și argumentată. Practic, Marino se situează „în contra” unei direcții politice și intelectuale pentru care lucrurile au fost dintotdeauna clare, urmând și să rămână astfel, câtă vreme este susținută diferența între un grup al „aleșilor”, al celor care dețin cheia „unicului adevăr”, și altul al „damnaților”, al celor aflați permanent într-o stare de eroare. Propunerea sa este întoarcerea la iluminismul românesc de factură pașoptistă și recuperarea acestuia în beneficiul unui viitor european ce se poate revendica de la o tradiție a gândirii politice românești. Aici e punctul din care poate pleca, susține cărturarul, încercarea de depășire a maniheismului, cu atât mai mult în condițiile în care „(…) în România, revoluția de la 1848 nu e terminată nici astăzi”. Voi reveni, însă, asupra acestui aspect în cele ce urmează.

Prof.univ.dr. Daniel Șandru