Uciderea liderului opoziției din Rusia, Boris Nemțov, petrecută la finele săptămânii trecute, aduce în scenă, cumva, undéjà-vu istorico-politic, parcă spre a ne arăta, încă o dată, că timpul în care ne este dat să trăim, ca oameni, are un caracter ciclic. Spre exemplu, începutul secolului trecut, segmentat de apariția celor două principale forme ale totalitarismului din secolul XX, comunismul și fascismul, a fost marcat de fenomenul asasinatului politic. Să nu uităm, primul război mondial a avut ca punct de declanșare uciderea moștenitorului tronului Imperiului Habsburgic. Desigur, situațiile nu sunt neapărat comparabile, câtă vreme, în acest moment, cu privire la asasinarea lui Boris Nemțov (o voce puternică împotriva vocii și comportamentului autoritar aparținându-i președintelui rus Vladimir Putin) nu există decât niște presupoziții. Cu toate acestea, luările de poziție ale unor importanți lideri politici din spațiul euro-atlantic atestă posibilitatea unei situări istorice similare. Iar acest lucru se întâmplă în condițiile în care pe seama Kremlinului există deja speculații legate de moartea fostului agent Litvinoski, precum și de aceea jurnalistei Anna Politkovskaia, de asemenea voci critice la adresa reprezentantului puterii de la Moscova.
Geostrategic, în această parte de Europă, apele sunt, deja, tulburate. Implicațiile sunt însă imense prin raportare la ceea ce s-a întâmplat în secolul trecut, deși nici amintirea celor două conflicte mondiale nu are voie să se șteargă din memoria civilizației moderne. Problema este că, tocmai având această memorie, civilizația modernă de orientare occidentală nu are voie să renunțe la valori, să își abandoneze idealurile – dintre care cele mai importante sunt organizarea democratică și libertatea individuală – în fața noului barbarism ce irumpe din cel vechi, de orientare sovietică. Istoricii știu: după celebrul congres al partidului comunist din URSS în care Hrușciov a denunțat, prin raportul pe care l-a citit, crimele lui Stalin, a fost instituită o convenție ca urmare a căreia rezulta că liderii nomenklaturii nu vor mai putea fi ținta unor atacuri a căror finalitate să fie închisoarea ori chiar moartea. Iar această convenție a fost menținută până la venirea la Kremlin a lui Vladimir Putin. După asta, chiar dacă situația rămâne incomparabilă prin trimitere comparativă spre epoca stalinistă, rămân câteva cazuri clare în care principalii opozanți ai „noului țar” fie au fost trimiși în spatele gratiilor, fie au fost trimiși, prin focuri de armă, în afara existenței.
Ceea ce se întâmplă în Rusia de sub conducerea lui Putin este de natură să îngrijoreze foarte serios cancelariile occidentale și nu doar pe acestea. Neoimperialismul manifestat de președintele rus în plan extern, așa cum se vede limpede acum în cazul Ucrainei, dublat de încă doar discutata anihilare a personalităților care-i critică regimul în planul politicii interne, ne arată imaginea unei Rusii a cărei inadecvare la realitatea contemporană este cauzată, în principal, de o seculară inaderență la tabelul axiologic al modernității. Pentru Rusia, singura modernitate cunoscută rămâne cea din perioada sovietică, iar comportamentul ideologiei putiniste dă semne că se întoarce încă înainte, cu mult, de aceasta, spre un barbarism aparținând „epocii muscale”. Cum va gestiona lumea civilizată această provocare constituie o ecuație în care sunt prezente cel puțin două necunoscute – atitudinea lui Putin și cea a liderilor globali – , ceea ce, în condițiile aparentului déjà-vu istorico-politic de care aminteam mai sus reprezintă o incertitudine și o imprevizibilitate cu atât mai periculoase.
Dan Misăilă