O să spun din capul locului că mă număr printre cei care cred că, la momentul accederii în Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, România nu era un stat pregătit pentru statutul de membru. Ceea ce nu înseamnă că nu am valorizat atunci, că nu valorizez acum, importanța integrării europene, ceea ce nu înseamnă că aș fi eurosceptic, ceea ce nu înseamnă că nu cred în proiectul politic și economic pe care Uniunea îl presupune. Ce e adevărat este că nu am crezut în capacitatea statului și a societății noastre de a se adapta standardelor europene. Am în continuare aceeași rezervă, fără a considera că acest lucru este cauzat, în mod exclusiv, de politicienii noștri. În definitiv, privită pe fond, depășirea problemei dificultății de adaptare ține de fiecare dintre noi.
Îmi amintesc faptul că prima mea ieșire din țară s-a întâmplat să fie în Olanda, cu una dintre primele burse Erasmus, spre finele lui ianuarie, începutul lui februarie 1999. Aveam încă proaspete, pe retină, luptele dintre jandarmi și mineri, de la Stoenești și Costești, undeva pe Valea Oltului, imaginile ce însoțeau știrile apocaliptice relative la apărarea Bucureștiului de către armată și cele ce redau discursurile demente, încadrabile unei perfecte retorici național-comuniste, susținute de Miron Cozma și Corneliu Vadim Tudor, adunătura de Ev Mediu de la Mănăstirea Cozia, formată din popi, politicieni și lideri ai minerilor, grație căreia s-a semnat un acord de „pace”, în fine, figura fericită de după încheierea acestuia, afișată de premierul de atunci, Radu Vasile. Duceam în minte aceste imagini, în vreme ce autocarul care-mi purta valiza se hurducăia între Arad și Nădlac, purtânu-mă spre visul meu de a vedea normalitatea, cea despre care citisem prin cărți și pe care o zărisem, când și când, pe la televizor. E-adevărat, mă simțisem umilit la obținerea vizei, într-o dimineață geroasă, în care coada aia fără de sfârșit din fața Ambasadei Olandei își pusese parcă toată greutatea așteptării între umerii mei. Spre prânz, fericit, cu pașaportul vizat, mă grăbisem să văd, înainte de a mă sui în trenul spre Iași, enormitatea, urâțenia arhitecturală numită Casa Poporului. Trecuseră, însă, toate acestea. Eram în drum spre unul dintre cele mai tolerante state ale Europei. Stagiul acela a fost extraordinar, acolo, la Universitatea Utrecht, am învățat ce înseamnă știința politică, domeniul în care îmi doream să mă perfecționez. Dar a fost și foarte trist să mă întreb, mai tot timpul, dacă țara mea va fi vreodată cu adevărat europeană. Iar asta a cântărit foarte mult în decizia de a mă întoarce acasă, întrucât mi-am dat seama că, pentru a fi mișcate într-acolo, lucrurile trebuiau să se întâmple de aici. Că, dincolo de deciziile politice și de vremelnicii lideri, europenitatea unei societăți și, implicit a unui stat se câștigă prin fiecare cetățean al său. De aceea cred, în continuare, că integrarea României în Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, a fost, cu toate dificultățile de dinainte și de după, unul dintre cele mai bune lucruri care ni s-au întâmplat în istoria recentă.
Europenitatea rămâne, și azi, un proiect important pentru România. Un proiect pentru care, însă, nu am fost pregătiți atunci, un proiect pentru care întârziem să fim pregătiți și astăzi. Recrudescența naționalismului, atât în discursul public, cât și în cel pedagogic nu va reuși să acopere hiatusul civilizațional și mental încă palpabil. Iar nombrilismul ancestral nu e, cu siguranță, un proiect pentru viitorul acestei societăți, oricât de mulți olimpici am deține și oricâte succese ar putea avea, de-acum încolo, sportivii noștri. Europa însăși se confruntă cu un puternic val populist, fapt care, finalmente, nu-i mai îngrijorează doar pe politologi, pe sociologi ori pe istorici, ci și pe liderii politici de orientare democratică. Nu există proiect alternativ la cel al europenității, nici pentru Europa însăși, cu atât mai puțin pentru România. Pentru noi, absența umbrelei politico-economice europene și a celei de securitate asigurată de Alianța Tratatului Nord-Atlantic înseamnă, în mod clar, o total dezavantajoasă izolare ori o intrare fără drept de apel în sfera de influență a Rusiei. Percepția mea subiectivă nu atrage, desigur, pretenția adevărului (și cine deține adevărul, într-o lume fluidă precum cea de azi?) Ea poate doar confrunta alte percepții subiective, fără a face, însă, concesii comicărelii de a ne crede, ca națiune, buricul pământului, când, de fapt, nu știm sigur dacă suntem, măcar, europeni. Și pentru noi, și pentru ea însăși, Europa este, încă, un proiect în desfășurare, pentru care actuala criză economică și politică reprezintă un test. Din fericire, Uniunea Europeană, al cărei fundament politic este regimul politic democratic, nu este un sistem imobil, ci unul configurat în manieră incrementală și dinamică. Pentru România, problema nu este, așadar, dacă e bine sau ba să fie parte a acestui proiect, ci dacă are capacitatea de a se adapta, la rându-i, noilor provocări cărora va trebui să le răspundă Uniunea Europeană în ansamblul său.
Prof.univ.dr. Daniel Șandru
