Ideea „binelui comun” care trebuie să reprezinte principala țintă a guvernământului a însemnat, cel puțin scriptic, secole de-a rândul, o idee directoare a politicii. Că, de la o epocă la alta, în practica politică ea nu a fost respectată a făcut ca problemei interesului public, o altă denumire pentru „binele comun”, să-i fie contrapusă problema intereselor private. În perioada modernă, cea mai acută condamnare la adresa acestora din urmă a venit din partea marxismului. Preluând ideea potrivit căreia „proprietatea este un furt”, Marx și marxiștii, socialiștii în general au militat pentru un stat atoateștiutor, care să aibă totul sub controlul său și care, astfel, ar putea garanta împlinirea interesului public, fără a lăsa ca variatele interese private „să-și facă de cap” în societate. Problema socialismului de extracție marxistă, militant pentru un „paradis terestru” indentificat cu comunismul a fost aceea că statul a devenit atât de puternic, încât a diminuat până la anihilare libertatea individuală, în numele luptei pentru interesul public și pentru înlăturarea intereselor private.
În realitate, interesele private nu intră în mod necesar în contradicție cu interesul public. În mod real, pentru că oamenii sunt diferiți, ține de normalitate ca în orice societate să existe variate interese private și ca, uneori, acestea să intre în conflict. A avea interese private nu înseamnă ca acestea să fie și „interese ascunse”. Am în vedere, desigur, faptul că interesele private manifestate transparent în deplina respectare a normelor constituționale și legale pot să contureze un cadru competițional care să se constituie într-un veritabil motor al progresului social. Mai mult, din suma intereselor private poate să rezulte chiar împlinirea interesului public al unei comunități, atâta vreme cât regulile sociale, economice și politice sunt respectate. Dacă ar fi să ne imaginăm o societate în care toți indivizii sau grupurile sociale ar renunța la interesele lor private am cădea în pură utopie sau am regăsi formatul de existență al societăților totalitar-dictatoriale. Existența intereselor private delimitează, practic, acea zonă de libertate pe care, respectând regulile de conviețuire socială, o deține fiecare membru al unei comunități în virtutea existenței unui contract social de factură constituțională.
Există, evident, în orice societate, și „interese ascunse”, iar acestea, întrucât nu se manifestă transparent și cu respectarea regulilor, atentează la obiectivele interesului public și, astfel, la însăși stabilitatea socială. Corupția reprezintă, spre exemplu, produsul prezenței „intereselor ascunse” într-o societate dată. Dincolo de diferența dintre interesele private și „interesele ascunse”, este important ca primele să nu intre în conflict cu interesul public, ci să se suprapună, pe cât posibil, acestuia, ceea ce face ca realizarea anumitor interes private să determine și realizarea interesului public. Atunci când, având interesul privat de a face profit, un întreprinzător deschide o afacere prin care creează locuri de muncă, ceea ce reprezintă un exemplu de suprapunere a unui interes privat cu interesul public. Mai mult, continuând pe acest exemplu, interesul privat al întreprinzătorului, acela de a se îmbogăți în mod transparent și respectând regulile economice, sociale și politice se suprapune și peste alte interese private, cum sunt cele ale angajaților săi de a avea un loc de muncă prin care să-și asigure existența. Prin urmare, nu o demonizare a intereselor private, nu o contrapunere a acestora cu interesul public este calea pe care trebuie să o urmeze o societate normală. Dimpotrivă, conturarea unor mecanisme și creionarea unor reguli care să garanteze posibilitatea de suprapunere a lor este expresia unei corecte înțelegeri a rolului politicii în acest proces.
Dan Misăilă