În contextul conferinței de presă pe care a susținut-o cu ocazia împlinirii primelor 100 de zile de mandat, președintele Iohannis a atins o temă sensibilă pentru mentalul colectiv românesc. Această referință, cu privire la „instituția Primei Doamne”, a venit din partea sa mai cu seamă cu sensul unui răspuns la repetatele raportări ale jurnaliștilor la prezența lui Carmen Iohannis în preajma președintelui cu ocazia vizitelor pe care acesta deja le-a făcut în străinătate. Adresându-se acestora, președintele a subliniat că în România încă nu a venit vremea pentru această „instituție”. Cred că, din acest punct de vedere, Klaus Iohannis are o evaluare corectă: spațiul public românesc este unul prevalent patriarhal, uneori cu accente misogine. Mai mult decât atât, însă, respingerea ideii unei astfel de „instituții” vine și pe fondul faptului că, din istoria recentă a României, s-a reținut la nivelul conștiinței colective rolul negativ deținut de anumite femei în politica românească, de la celebra Elena Lupescu a lui Carol al II-lea, până la Elena Ceaușescu, soția dictatorului comunist și, mai aproape de noi, până la Elena Udrea, apropiata și protejata fostului președinte Traian Băsescu. Figurile feminine luminoase, precum aceea a Reginei Maria, au fost umbrite de manifestările mai puțin fericite, să spunem, ale feminității în politică.
În plus, dincolo de particularitatea spațiului social românesc, în care accentele patriarhale și misogine vin inclusiv pe filon religios (femeia trebuie să urmeze bărbatului, să îi fie supusă etc), nici în spațiul european nu a fost proiectat un astfel de model, cu excepția situațiilor în care, la nivel de dominație simbolică, femeile nu au deținut de facto o asemenea poziție, iar asta mai cu seamă în cazul unora dintre cele mai vechi și puternice regimuri monarhice (cazul Marii Britanii ori acela al Olandei). Ca atare, atitudinea precaută a președintelui Klaus Iohannis este perfect de înțeles, cu atât mai mult cu cât o astfel de „instituție” se identifică, într-o mare măsură, cu regimul prezidențial de factură americană. În SUA, Prima Doamnă are un rol pur simbolic și nu deține, ca atare, capacitatea de a lua decizii care să influențeze viața politică internă ori politica de pe arena internațională. Am convingerea că, plecând de la acest model, a vorbit președintele României de o atare „instituție”. În această accepțiune, ce trimite spre prezidențialismul american, caracterul simbolic al „instituției Primei Doamne” trimite și spre una dintre valorile fundamentale ale oricărei comunități, anume familia.
Trecând, deci, peste neajunsul inexistenței în plan european a unei asemenea instituții, trecând, de asemenea, peste rezerva pe care, prin vocile jurnaliștilor, a manifestat-o spațiul public românesc odată cu venirea lui Iohannis în funcția de președinte, aș spune că, sub raport pur simbolic, o „instituție a Primei Doamne” nu ar avea cu nimic de dăunat principalului purtător de mesaj al societății românești. Într-adevăr, România nu este încă pregătită pentru o astfel de „instituție”, la fel cum nu a fost pregătită, în ultimele două veacuri, nici pentru procesul de laicizare, nici pentru acela de urbanizare, nici pentru acela de democratizare, nici pentru acela de, în general, modernizare. Și, totuși, într-o formă sau alta, toate acestea s-au întâmplat, chiar dacă au implicat multiple neîmpliniri. Înțelegând, deci, rezerva existentă în planul conștiinței colective, consider, în final, că, undeva, într-un viitor apropiat, o astfel de „instituție” ar putea funcționa, la nivel pur simbolic, fără să afecteze într-un fel anume „naturelul simțitor” al „românismului”.
Prof.univ.dr. Daniel Șandru