Politica democratică nu poate subzista în absența cetățenilor. În lumea de astăzi, tentația este aceea ca, de regulă, problema cetățeniei să fie restrânsă la chestiunile de ordin administrativ. Din acest punct de vedere, cetățeanul este membru al unui stat, fapt certificat printr-un document administrativ. Cetățeanul mai este numit, din această perspectivă, „contribuabil” sau „plătitor de impozite”, ceea ce evidențiază latura economic-administrativă a problemei. Și, totuși, calitatea principală a cetățeniei este una esențialmente de natură politică, deși acest lucru pare să fie din ce în ce mai mult dat uitării.
Conceptul de cetățean, de membru al cetății, a apărut într-o cetate-stat grecească acum mai bine de două milenii și jumătate și avea un sens strict politic – cetățeanul era acel membru al comunității care se implica activ în gestionarea, inclusiv la nivel decizional, a treburilor de interes public. Nu era vorba, așadar, de un agent pasiv, cum pare să ne releve înțelegerea de astăzi a cetățeniei. Un cetățean activ era, prin urmare, un agent politic, întrucât gestionarea treburilor de interes public era și a rămas, peste veacuri, atributul fundamental al politicii, înțeleasă ca ordonare a lucrurilor ce privesc întreaga comunitate în acord cu binele tuturor. Sensul politic al cetățeniei a fost apoi preluat de problema coordonării problemelor de interes public la nivel imperial, odată cu romanii, care i-au accentuat, dat fiind sistemul lor legislativ, latura administrativă. După dispariția Imperiului Roman și impunerea primatului religiei creștine în fața puterii terestre, problema cetățeniei s-a situat, preț de un mileniu și mai bine, în umbra istoriei. Ea a fost redescoperită abia în zorii modernității, atunci când procesul de laicizare a permis repunerea pe tapet a rolului pe care ar trebui să-l aibă membrii unei comunități în conturarea destinului acesteia. Iar de aici încolo nu a mai fost vorba exclusiv de obligațiile pe care cetățenii le au prin raportare la comunitatea ai cărei membri sunt, ci și de drepturile pe care le dețin, pur și simplu în virtutea faptului că sunt, cu toții, ființe umane. Drepturi de la natură sau drepturi naturale, s-a spus atunci și se spune de atunci încoace, în ideea că apariția statelor a fost decisă de voința comună a oamenilor, care au semnat, în acest sens, un prezumtiv „contract social”. Inițial doar o ipoteză filosofică, ideea acestui contract s-a impus odată cu modernitatea politică și a permis imaginației gânditorilor politici să proiecteze o lume contractualistă, aceea în care am ajuns să trăim cu toții astăzi.
Contractul esențial al cetățeanului cu statul său este cel constituțional. De acolo decurg drepturile și obligațiile civico-politice pe care le deține oricare cetățean și tot de acolo se conturează cadrul în funcție de care poate fi configurată întreaga arhitectură normativă și instituțională a statului respectiv. Prin urmare, o responsabilitate esențială a oricărui cetățean este aceea de a fi un bun cunoscător al acestui contract. Nu poți fi un cetățean responsabil și nu poți face ca vocea ta să conteze, pentru tine și pentru comunitatea ca atare, dacă nu-ți cunoști drepturile și responsabilitățile, așa cum sunt acestea stipulate constituțional. Există, desigur, de la un stat la altul, constituții bune și constituții proaste. Iar acestea din urmă pot funcționa nestingherit doar acolo unde cetățenii nu-și asumă rolul lor politic, în virtutea drepturilor pe care le dețin, preferând să fie doar niște agenți pasivi ai unui stat atoateștiutor, care le controlează nu doar viețile, ci și mințile.
Dan Misăilă