Acum șaisprezece ani, o problemă de sănătate l-a forțat pe părintele Ioan Gherasim să se retragă în apartamentul care, deodată, a devenit lumea lui de zi cu zi, de noapte cu noapte. Dar în afară de ferestrele fizice ce se deschid către oraș, părintele a mai deschis patru ferestre către lume: televiziunea, cărțile, întâlnirile cu prietenii și meditațiile. Încet, încet, privitul prin acele ferestre, combinat cu privirea întoarsă înlăuntru, în trecutul său, în paradisul pierdut al copilăriei și al primei tinereți, a născut patru cărți, alte două fiind în lucru.
„Căzut e trupul nostru când sufletu-i căzut“, spune Eminescu într-un rând, iar părintele a înțeles bine aceasta. Căderea sufletului nu ține de căderea trupului, de vreme ce un Ignatio de Loyola abia după ce a fost rănit grav, în luptă, a avut ocazia, în timpul convalescenței, de a reflecta asupra vieții sale, ajungând să întemeieze ordinul iezuiților, cu o așa de mare influență în istoria bisericii și să scrie acele celebre „Exerciții spirituale“, pentru „a se orândui pe sine însuși și a-și orândui viața“, unul dintre îndrumarele cele mai vaste privind meditația. Fără acea rană, dată de Dumnezeu, nu s-ar fi întors niciodată, prins cum era în iureșul atâtor bătălii militare, la căutările lăuntrice. Și în cazul părintelui Gherasim, căderea trupului a mijlocit întoarcerea ființei sale către cele sufletești (fusese, până mai ieri, un om hiperactiv, de numele lui legându-se, între altele, înființarea Seminarului Teologic din Piatra Neamț), către întărirea sufletească, reluarea lecturilor fundamentale, care presupun timp, mult timp, cumpănirea marilor întrebări ale vieții și fina observare a lumii ca nelumea, cum ar spune poetul, lume ce ni se arată, ce năvălește, ceas de ceas, în casa noastră, în ființa noastră, de pe ecranul televizorului. Pentru părintele Gherasim scrisul și cititul au devenit o formă de terapie dar și una de asceză, iar meditațiile ce s-au născut în marginea acestui travaliu de ani și ani, au la bază cinci izvoare: lecturile, discuțiile cu prietenii ce-i trec pragul, emisiunile tv, cultura – laică și religioasă –, pe care și-a format-o în atâția ani, datinile și obiceiurile acestui popor, legate de sărbători, pe care și le-a apropiat de copil.
Fără a deveni moralizatoare, meditațiile lui sunt presărate cu povești cu tâlc, istorioare din Pateric, amintiri, cititorul fiind invitat să se întrebe, la rându-i, pe ce lume trăiește și să contureze propriul răspuns. Cartea poate fi citită începând cu oricare pagină, acolo unde o deschizi, iar stilul în care este scrisă, clar și distinct, te face să treci, repede, la următoarea meditație și la următoarea, lectura născând în ființa ta gânduri, întrebări, neliniști. Lucruri și înțelesuri pe lângă care ai trecut de multe ori, în alergarea de zi cu zi, îți apar acum, sub condeiul părintelui, sub privirea lui văzătoare, într-o nouă lumină, sub un nou înțeles.
Pe vremuri covoarele persane se făceau manual și, întorcându-le pe spate, observai o mare de noduri ce nu te lăsa să întrevezi desenul de deasupra. Un celebru autor englez, pe nume Henry James, a scris un roman cu titlul „Desenul din covor“, asemănând viața noastră cu marea de noduri aparent lipsite de sens. Numai Dumnezeu, spunea el, având privilegiul de a privi de sus covorul vieții noastre, poate vedea desenul, sensul ei, noi înșine având acces la acest desen doar după moartea fizică. Așa stau lucrurile și cu cartea părintelui Gherasim, ea având un desen care se lasă întrezărit doar dacă, dincolo de nodul fiecărei meditații, ai puterea de a privi întregul de deasupra, din înalt, din perspectiva lui Dumnezeu. Iar desenul pe care-l întrevezi atunci are conturul adevărului păstrat, de sute și sute de ani, de Biserica Ortodoxă.
Fără a cădea în extrema de a identifica lumea cu răul absolut, expresie a celui întunecat, fără a tuna și fulgera împotriva occidentului, părintele Gherasim, de la înălțimea vârstei și experienței de om și de preot, trage câteva semnale de alarmă, iar la sfârșitul cărții ne mărturisește crezul său. Așa cum Biserica are un Crez al ei, conturat la primele două sinoade ecumenice, ca urmare a confruntării cu ereziile, fiecare om ajunge, la un moment dat, să aibă un crez al lui, o scară de valori cum se spune, rezultată în urma experienței de viață, a educației laice și religioase pe care a primit-o. De obicei oamenii nu-și divulgă crezul și este nevoie să le observi îndelung comportamentul, atitudinile, să le asculți vorbele, pentru a încerca să-l conturezi, să-l întrevezi. Spre deosebire de cei mai mulți dintre noi, părintele are curajul să mărturisească acest crez, asumându-și pericolul de a fi amendat de cititor. Cu alte cuvinte, are curajul să ne contureze desenul din covor, iar cartea poate fi înțeleasă doar pornind de la acest crez, ce încheie volumul.
Citindu-l, mi-a venit în minte vorba filosofului Gabriel Marcel, „fidelitate creatoare“. A fi modern, spune el, înseamnă a rămâne fidel creștinismului așa cum a fost structurat de-a lungul sutelor de ani, dar a reuși să te manifești creator, în interiorul universului de credință dat. Cred că această expresie explică foarte bine și demersul părintelui Gherasim: adevărul este unul singur – Iisus Hristos și Biserica Lui, reflectată deplin de Biserica Ortodoxă –, dar în relația cu știința, cultura și filosofia începutului de mileniu III, în relația cu ceilalți, trebuie să ne manifestăm creator, pe dimensiunea iubirii. Dincolo de accentele uneia sau alteia dintre meditații, esența desenului din covorul țesut de părintele Gherasim prin această carte, ca și prin celelalte, este Iubirea. Acești oameni moderni, „recenți“, după o sintagmă a lui Horia Roman Patapievici, dincolo de judecățile pe care le putem omite asupra lor, ne lasă părintele să înțelegem, trebuie iubiți. Pentru că iubirea este singura rădăcină a lumii care o transcende, avându-și izvorul nepieritor în Împărăția lui Dumnezeu.
Mântuitorul Hristos nu a luat chip de rob ca să ne judece, nici ca să ne osândească, ci ca să ne deschidă, cu iubire, prin iubire, poarta Împărăției Tatălui, împărăție ce este un continuu prezent. Iar meditațiile părintelui Ioan Gherasim se vor o modestă introducere la acest prezent continuu care, la răstimpuri, îl locuiește pe om încă din viața de aici, ca o arvună a vieții veșnice.
Dan Dumitru IACOB