Doctor MIRON ITZHAK Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
Dependența de jocuri pe calculator (I) Pe canalele media din România a apărut o știre despre un copil de 14 ani din Botoșani, care a leșinat după 14 ore consecutive de jocuri pe internet. Pentru că acest fenomen se extinde încet și sigur, am decis să nuanțez câteva aspecte în acest articol. Trebuie spus că în una din cărțile mele există un articol din anii 2000, în care relatez cazuri de copii și adolescenți care stau prea mult pe calculator, în dauna sănătății fizice și psihice. Atunci m-am ocupat de un băiețel de 9 ani căruia plăcerea de a juca pe internet a fost atât de mare, că putea să stea mai mult de 10 ore. Aceste ore decurgeau fără pauză, una după alta, fără ca ochii lui să urmărească și altceva decât ecranul, fără ca el să bea apă, fără să mănânce, ele să curgă în timpul nopții, fapt care a dus la probleme de somn, până când, într-o zi, au început să apară simptome psihotice: halucinații, probleme grave de perceptie, stări de obsesivitate crescută, agitație psiho-motrică, care au inclus nervozitate și stări puternice de agresivitate. Fenomenul acesta care se numește fenomen de dependență de jocuri pe internet la copii dar și la adulți, este destul de nou în direcția psihiatrică, psihologică. Astăzi a crescut și sunt foarte mulți tineri angrenați în el. Au părasit școala sau prezintă simptome psihologice destul de grave. Creierul nostru și corpul au capacitatea de a purta lucrurile așa cum le învățăm și obișnuim. Când depăsim această capacitate, este posibil să apară probleme cum sunt leșinul, agresivitate și altele menționate mai sus. Cum explicăm acest fenomen, care pătrunde încet-încet la o populație mai mare și mai mare de copii, adolescenți și adulți? Din momentul când, în anii 60 ai secolului trecut, sa inventat calculatorul, și s-au pus în el jocuri pentru toate felurile de vârste, jocurile reprezentau o stimulare cognitivă, intelectuală fapt ce a crescut puterea de competitivitate. Doar că jocurile pe calculator au avut un avantaj față de realitate. Persoana respectivă putea să intre în aceste jocuri atunci când alegea ea, să joace cât vrea, să se antreneze, să provoace competiții și, în acest fel, copiii și adulții simțeau o plăcere în a-și petrece timpul fără să fie nevoiți să intre într-o competiție direct ă cu vreo persoană în carne și oase. Din momentul în care se afișau rezultatele și se afișa și evaluarea a ceea ce a făcut, se simțea încântată și era binedispusă pentru că a reușit, într-un fel, să ocolească partea grea, de socializare și să primească satisfacții prin jocurile de calculator. Copiii, de când s-au născut și până la un an și jumătate, au parte de o atenție maxima. Până când nu începe să meargă și să-și găsească propriile curiozități, cum ar fi să pună degetul în priză sau mâna în foc, nu este sfătuit cu NU AI VOIE! El copilul, este pentru el centrul universului iar părinții lui îl consideră la fel, ca fiind centrul universului. Ce să facem, într-o zi, acest copil, trebuie să meargă la creșă, sau la grădiniță? Acolo se află încă 30 de copii. Cum se va descurca acel copil, care era singur și regele casei, iar acum , la grădiniță se află lângă el încă vreo 30 de regi! Și fiecare are pretențiile lui și nevoile lui personale! Aici, diferă temperamentul fiecăruia. Copilul, când merge să-și ia o jucărie, vede că nu e așa de ușor pentru el să ia acea jucărie și să fie stăpân peste ea, ca acasă, pentru că și alții la fac la fel. Cine e mai tare și mai puternic, el va obține jucăria. O parte din ei, ajung acasă frustrați, dezamăgiți, că există o discrepanță puternică între școala și locul unde sunt mai multi copii și casa lui, unde este puternic. El ajunge apoi, la școală, încearcă să se adapteze dar o face mai mult de gura părinților decât din propria sa voință. Pentru el, cel mai bine era să rămână în casa lui, stăpân pe jucăriile lui, să se ocupe cu jocurile, și să aibă satisfacție că i se da un feed-back pozitiv. Mai târziu de anii 60, s-au inventat jocurile interactive. Era destul că fiecare își punea un nume, fictiv sau nefictiv, era în totalitate anonim, nu se cunoșteau și se puteau juca între ei fără să se vadă, să se audă, să se cunoască, fără restricții ori sentimente negative în comunicare. Mai târziu, s-au inventat rețelele sociale de comunicare, care nu includeau jocuri și prin care fiecare își alegea cu cine să vorbească, ce să vorbească, fără să fie văzut sau să fie supus unor prejudecăți de rasă, culoare, apartenență. Puteau prezenta fel și fel de măști fără a se simți vinovați. Dacă în articolul meu din anii 2000 am subliniat autoritatea părintească și restricția clară de a nu depăși o oră și jumătate maxim două pe zi, din păcate, dezvoltarea societății, noii tehnologii, a rețelelor sociale la care se adaugă reducerea autorității părintești, au făcut ca o parte din copii să depășească cu mult orele de jocuri pe calculator iar atenția pe rețelele sociale să ajungă și la 5-6 ore pe zi și în cazurile extreme, să ajungă la 10 și să nu mai învețe.