Deceniul pătimirii. Deceniul „încătușării“…

04/10/2016

alupului* Motto: „Ferește-mă Doamne, de prieteni, că de dușmani mă feresc singur“.

Dacă m-ar întreba cineva dacă nu-mi este rușine pentru activitatea mea în slujba culturii din timpul regimului comunist, aș răspunde cu convingere: NU. Nu, pentru că nu am primit apartament de la stat nici măcar în cel mai îndepărtat cartier, darămite la așa-numitul „bloc 300“. Nu, pentru că în deceniul 1981-1991, puțini o știu, Centrele Creației Populare au fost trecute pe „autofinanțare“ 100%. Adică, Ministerul Culturii, ne-a tăiat definitiv orice finanțare iar Comitetele Județene de cultură și Educație Socialistă, ca organisme de partid și de stat, nu au făcut decât să supravegheze aplicarea acestui „holocaust“ cultural potențat și de Festivalul Național „Cântarea României“. Mi-am pus atunci întrebarea de ce această măsură antiumană și ipocrită, având în vedere că organismele de partid, inclusiv cele culturale, nu aveau angajați specialiști în domeniul artelor, respectiv muzică, teatru, literatură, coregrafie etc. Răspunsul este pentru că centrele culturale erau singurele instituții profesioniste de cercetare științifică și de promovare a culturii populare. Și ele trebuiau forțate să facă „politica“ culturală oficială sau, în caz contrar, cei peste 400 de salariați își pierdeau slujbele. Salvarea acestor instituții nu a venit nici de la minister nici de la partid, ci de la ideea transpusă în practică de a presta, alături de cercetarea științifică, și munca de organizare a Festivalului Național Cântarea României. Dar, pentru acesta din urmă, am cerut să fim plătiți „pe proiecte“. Întocmeam proiectul fazelor locale, județene și republicane ale festivalului întocmeam un buget de venituri și cheltuieli în care se prevedeau salariile, deplasările și participările în jurii, instruirea formațiilor, tipăriturile, colile de hârtie, pixurile sau creioanele consumate etc. Și stăpânii care doreau să-și cânte și încânte conducătorul iubit trebuiau să ne plătească. Așa cum plătești pe doctor, pe dulgherul care face coșciugul, pe cel care spală mortul, pe cel care îi sapă groapa și, desigur, pe cel care îi cântă, cu mai mult sau mai puțin talent, prohodul. În marele „lagăr“ socialist noi nu am fost nici în conducerea lagărului, nici paznicii deținuților, nici în plutoanele de execuție. Am fost categoria deținuților care, pentru a supraviețui, am muncit zi de zi făcând tocmai ceea ce stăpânii nu știau să facă pentru a aduce măcar o fărâmă de bucurie, prin cultura ancestrală a acestui neam, celor mulți și obidiți. Noi am supraviețuit prin demnitatea muncii „de jos“. Asta dacă ar fi să schimbăm sensul cuvântului considerând munca drept o „demnitate“. Precum muncitorul care a ridicat marile combinate, salbele de hidrocentrale, cartierele de locuințe , care a fabricat locomotivele, camioanele și a murit săpând la Canalul Dunărea-Marea Neagră etc. Stăpânii au profitat primind locuințe în „buricul târgului“, salarii grase, din bugetul țării, concedii în stațiuni exclusiviste etc. Lucru demonstrat , imediat după așa-zisa „revoluție“ de zbuciumul multora din aceștia de a-și împărți averea națiunii și a se cățăra în noi funcții de partid. Din toate aceste considerente nu-mi este rușine de ceea ce am făcut pentru supraviețuirea mea și a colegilor mei. Fiecare leuț, fiecare pâine, fiecare cofă de mălai au fost muncite și nu numai cu sudoarea frunții. De aceea nu caut explicații „democratice“ ale muncii mele din deceniul blestemat și nici justificări. Pentru că Demnitatea o ai sau nu o ai. Și „exploatatorii“, ca să folosesc un termen la vogă în socialism fac parte din categoria oamenilor care nu o au.

Prof.C.H. ALUPULUI RUS