De ce unii oameni se bucură când li se confirmă cancerul?(I)

07/05/2019

Doctor MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare

Am cunoscut-o cu mulți ani în urmă. A venit la cabinet s-o ajut să poată să doarmă mai bine, avea gânduri negre și era agitată. Cu ajutorul lui Dumnezeu și cu bunăvoința doamnei, am reușit să o echilibrez și ne-am despărțit mergând fiecare pe drumul lui, dar într-o formă foarte interesantă. Nu uita niciodată să mă sune de sărbători și să-mi dorească sănătate, să-mi mulțumească pentru tot ce am făcut pentru ea. Și, din când în când, aducea și o sticlă mică de vin, drept mulțumire.

În prima perioadă după ce am cunoscut-o, am simțit un om plin de vitalitate, cu conflicte interioare puternice, prezente însă la foarte mulți oameni care, din păcate, nu se tratează. Dar ea a avut o mare încredere în mine și a preferat metoda psiho-terapeutică în pofida altor metode – medicale sau farmaceutice. Au fost și cazuri când încerca, fără să știu, să meargă la medici pentru anumite probleme. Și, de fiecare dată, problema se canaliza spre un alt organ al corpului. Dar, faptul că avea activitate, susținerea mea, au făcut-o să depășescă acel episod sever de sănătate mentală și să-și continue viața.

Într-o zi, am primit un telefon de la ea și m-a rugat să vină la consultație, încă o dată. Nu am întrebat-o prea multe, de ce și cum, i-am făcut programare și am așteptat-o. Când a intrat, arăta destul de rău. Slăbise foarte mult și din acea persoană frumoasă, zâmbitoare și chiar atractivă fizic, nu a mai rămas mult. S-a uitat la mine și, cu o voce aproape fără emoție, mi-a spus: domnule doctor, am cancer! M-am uitat la ea, încercând să ascund toate sentimentele mele, să nu le descopere, pentru că dacă mă vede slab, nu mai pot fi de ajutor. O întreb: Și? Îmi spune că fost descoperit înainte cu câteva săptămâni, ea, de un an de zile, nu se simțea bine iar într-o zi, când a venit acasă dintr-o vizită în străinătate s-a hotărât să facă o serie de verificări ca să afle și să i se dea un diagnostic clar, acela că are cancer.

Eu nu sunt medic și nu am specializare în medicină. Specializarea mea, de 42 de ani și poate și mai mult este sănătatea mentală și cunoașterea oamenilor. Pe baza cunoștințelor mele despre ea, ceva m-a intrigat. Mi-am spus că lucrurile nu sunt atât de simple cum par, adică gata, am cancer! Am simțit la ea o stare ambiguă. Într-un fel, o mulțumire sufletească întâlnită la foarte mulți oameni care suferă, care au o durere și la toate verificările nu se descoperă la nimic. Sunt trimiși de la un medic la altul, de la o analiză la alta, iar la urmă le spune că nu aveți nimic, duceți-vă acasă! Din momentul când s-a descoperit boala, dintr-un sentiment de bucurie că s-a descoperit ceva, să creează un sentiment de mulțumire că uite, n-am vorbit degeaba, nu m-am plâns degeaba, am avut exact ceea ce m-am gândit. De acum înainte trebuie ca medicii să facă un efort să găsească o soluție miraculoasă să mă poată trata. A doua stare pe care am simțit-o la ea, era aceea de agonie și de cădere psihică. Faptul că trebuia o dată pe săptămână cel puțin să stea internată pe secție, văzând fețe bolnave, cu doctori care tot ce știu este să fie severi și duri cu pacienții lor, cu o atmosferă deprimantă, că trebuie să treacă prin chimioterapie sau alte proceduri dureroase, care creează și efecte secundare destul de grave (căderea părului), toate acestea au deprimat-o în totalitate.

Primul lucru pe care i l-am cerut a fost să facă încă o verificare într-un oraș care are centre de sănătate cu tehnologie mai avansată și să aibă și o a doua opinie. Și asta a făcut. Doctorul din București, mare specialist în această direcție, a confirmat diagnosticarea, dar a fost mult mai optimist în tratarea și vindecarea bolii. Acest lucru m-a ajutat pe mine să reușesc să-i insuflu un sentiment de pozitivism și de speranță, că lucrurile nu sunt terminate. Am simțit că ea vrea să trăiască dar parcă și un anumit fel de resemnare, acela că în curând ea va pleca din lumea noastră. Într-o discuție mai serioasă i-a spus acest lucru soțului ei și mi l-a spus și mie. Toată viața ei a fost credincioasă, nu o să zic habotnică, dar practica foarte mult regulile bisericești. Dacă în trecut, prin metoda mea, au fost din când, conflicte între tehnicile terapeutice și regulile bisericești și făceam compromis când accepta înțelepciunea terapeutică, acum, într-un mod extremist a trecut pe partea religioasă și nici nu vrea să audă să fie convinsă că există ceva analog, cum ar fi știința, relațiile interumane, care nu se exclud reciproc, ea a ținut morțis să respecte tot postul, când era clar că în situația ei, alimentația echilibrată poate să fie unul din elementele de vindecare. Sunt unii care îmi vor spune că încerc să schimb mentalitatea unor oameni, iar eu le răspund că dacă respectarea unor tradiții religioase ar reflecta o iubire nestrămutată față de Dumnezeu, în orice condiții, eu nu aș avea nimic de comentat, ba chiar aș respecta o asemenea devoțiune.

Ce m-a mirat pe mine în mod negativ a fost atitudinea ei față de copiii ei și față de soțul ei. Îmi amintesc că în urmă cu mulți ani, când a fost la mine, avea o atitudine foarte dură, rigidă și un pic agresivă față de copiii ei. Cu soțul se certa pentru lucruri nesemnificative. Avea un temperament ager și o parte din energiile negative o scotea prin discuții și conflicte între ea, copiii ei, familia ei și soțul ei în special.

Interesant este că de data asta, atitudinea s-a schimbat cu 180 de grade. Cu unul din copii, cu care tot timpul avea conflicte, intervenea în legătura pe care el o avea cu prietena lui, în viața lui, dintr-o dată, nu a mai avut nici un conflict. De soțul, care era unul din cele mai mari motive de ceartă, de această dată mi-a zis: nu mai avem nici o ceartă! Cum se poate?, am întrebat-o. Mi-a răspuns că nu-i dă nici un motiv, nu are de ce să se certe, așa, degeaba. Și, în al doilea, rînd, a spus ea, nu mai sunt atât de puternică cum am fost, mă simt slabă, dependentă de el, și nu vreau să-l supăr. Prefer să avem o discuție liniștită și să avem o relație bună decât să ne certăm și să ne depărtăm unul de celălalt.

Lasa un comentariu