Una dintre temele considerate a fi importante în contextul dezbaterilor referitoare la revizuirea Constituţiei, aşa cum s-au configurat în anii din urmă, e cea a tipului de regim politic. Luând în discuţie această chestiune, nu vreau să plec, aici, de la problema formei de guvernământ (monarhie sau republică?), o problemă ce poate fi – şi chiar probabil este – una încărcată emoţional. Aş spune doar (pe urmele lui Giovanni Sartori) că aspectele critice ale republicanismului trebuie puse sub lupă, dar că o asemenea analiză trebuie să fie însoţită de o corectă evaluare a alternativei.
În teoria politică a ultimelor decenii, clasificarea şi analiza tipurilor de regim se plasează fie în zona „vechiului”, fie în cea a „noului constituţionalism”. Cred că avem de-a face cu un aspect pe care şi dezbaterea privind revizuirea legii fundamentale din România de astăzi trebuie să îl includă. Asta, desigur, dacă suntem interesaţi să delimităm cu claritate cadrul acestei dezbateri. Un al doilea aspect ce merită articulat în perspectiva dezbaterii constituţionale, inclusiv din punctul de vedere al tipului de regim politic pentru care s-ar putea opta, este acela de a asuma că România nu a definitivat procesul de democratizare. În acest context, o opţiune nefericită pentru un anumit tip de regim, ca şi, în general, o proiecţie constituţională eronată ar putea să dăuneze fragilei democraţii româneşti, în loc s-o întărească.
Cadrul dezbaterii constituţionale, ce ar avea drept efect revizuirea legii fundamentale, trebuie să evite, înainte de toate, limitările impuse de personalizarea instituţională. Cu alte cuvinte, fără a eluda importanţa contextuală şi istorică a evoluţiilor politice trecute ori recente, nu trebuie să ne proiectăm tipul de regim politic (şi instituţiile ce stau la baza acestuia) prin raportare la combinaţiile partidiste actuale sau la liderii acestora. În mod evident, partidele şi liderii îşi au importanţa lor în context democratic. A configura, însă, instituţiile în funcţie de X sau Y, din perspectiva unei discutabile „drepte” şi a unei la fel de discutabile „stângi” ar fi o eroare cu nişte consecinţe imprevizibile pe parcursul ciclului constituţional ce va urma. Dacă „vechiul” constituţionalism insistă pe o proiecţie raţională a instituţiilor politice (iar limita sa e vizibilă tocmai în faptul de a ignora contextul socio-istoric şi cultural), „noul” constituţionalism se bazează tocmai pe „spontaneitatea” proprie jocului social (şi fix în asta constă limita sa). Consider că alegerea tipului de regim politic trebuie să ţină cont de context, desigur. Pe de altă parte, cred că încrederea liberală în „mâna invizibilă” a „spontaneităţii” este, în acest punct, exagerată. Mizez, deci, pe o situare între limitele implicate de „vechiul” şi de „noul” constituţionalism, coroborată cu accentuarea importanţei relaţiei dintre tipul de regim politic şi procesul democratizării.
Prof.univ.dr. Daniel Șandru
