Ce tip de regim politic ar trebui să prevadă „o constituţie bine concepută”? Dacă regimul prezidenţial presupune separarea puterii, cel parlamentar, ca şi cel semi-prezidenţial mizează pe o împărţire a acesteia. Evident, argumentele pentru unul sau altul dintre aceste tipuri de regim politic pot veni din toate părţile. Cred totuşi că e important să avem în atenţie aspectele semnalate mai sus: cel al personalizării instituţionale şi cel al democratizării. Din punctul meu de vedere, un regim parlamentar, care ar înlătura posibilitatea alegerii directe a preşedintelui republicii, nu se poate „plia”, tocmai dat fiind contextul, pe „cultura voievodală” existentă în spaţiul public românesc. Vizualizată în optica democratizării, funcţionarea acestui tip de regim politic ar putea fi alterată aşadar, la nivelul legitimităţii, în condiţiile în care încrederea în partide şi în parlament staţionează în subsolul capitalului pe care îl deţin instituţiile statului. Rezultat al constituţionalismului american, după cum specifică Sartori, prezidenţialismul constituie, din unghiul funcţionalităţii sale, mai curând o excepţie democratică (americană, după cum lesne se poate înţelege!) decât o bază instituţională a democraţiilor. Din nou dat fiind contextul, opţiunea pentru un regim politic de factură prezidenţială ar putea altera fragila democraţie românească şi ar agrava tendinţa personalizării instituţionale. Rămâne, ca atare, regimul politic semi-prezidenţial, pe care politologi importanţi îl consideră operaţional pentru democraţiile incipiente. Înainte de toate, acesta oferă posibilitatea de a-i roda pe politicieni în exerciţiul alternanţei prezidenţial-parlamentare (în funcţie de suprapunerea majorităţii ce alege preşedintele cu majoritatea parlamentară sau de lipsa acesteia). Există, evident, discuţii cu privire la limitele semi-prezidenţialismului, iar acestea nu trebuie eludate. Una dintre limitele invocate este cea implicată de fenomenul „coabitării” ce poate apărea în acest regim care se fundamentează pe o structură de putere duală. În acest caz concret – vizibil şi în România de azi – eu aş vedea avantajul transparenţei instituţionale şi al posibilităţii de control reciproc, în condiţiile unei mai clare delimitări a atribuţiilor prezidenţiale şi prim-ministeriale. Repet: dincolo de X sau Y. În condiţiile în care acceptăm faptul că democraţia nu înseamnă exclusiv „majoritate”, „vot” ori „popor” şi că ea include şi aspectul „vertical” al reprezentării, ca şi chestiuni precum „negocierea”, „târguiala democratică” şi „compromisul rezonabil”, o discuţie despre tipul de regim politic cel mai potrivit României contemporane poate pleca de la identificarea soluţiilor pentru o mai bună „aşezare” a semi-prezidenţialismului pe care deja îl avem.
Prof.univ.dr. Daniel Șandru