Am preluat formula din presa franceză („les exclus“), cuvântul desemnându-i pe toți cei fără adăpost – oameni și animale.
Este nu numai o mare rușine, dar mai ales o mare tragedie, ca unii conaționali ai noștri să doarmă în stradă, și adesea să moară în stradă.
Oricât ar fi de greu și de scump, guvernul, de la centru, și comunitățile locale, fiecare în sectorul ei, pot face, la marginea fiecărei localități, un hangar în care să doarmă cei care dorm în stradă. După posibilități, unii vor putea face din aceste hangare locuințe civilizate, alții doar adăposturi. Chiar și un adăpost este mai mult decât nimic. Iarna, sub cerul liber, se moare lesne, într-un adăpost se moare mai greu.
Oricât ar părea de curios, cu animalele ar fi mai greu: omul, după ce l-ai adăpostit peste noapte, se duce și-și caută ceva de mâncare, sau ceva de treabă. Câinele nu poate supraviețui decât dacă-i dai mâncare și apă.
Știți ce-aș face eu, dacă aș fi ministrul justiției, ca să adun fonduri pentru acești excluși?
- Deși lumea se plânge, pe bună dreptate, de mulțimea dărilor, aș institui o taxă, centrală sau/și locală, pentru ei.
- Aș căuta mijloacele, legale, semi-legale, de a apela la mafioți, la milionarii de carton sau de orice alt material. Acești oameni, care trăiesc bine din inginerii financiare, legale sau nu, au o sensibilitate, care, bine atinsă, ar da rezultate. N-aș avea nici o mustrare de conștiință, și nici nu m-aș îndatora cu nimic față de ei, dacă, prin orice mijloace, aș obține de la ei bani pentru cei mai năpăstuiți – oameni și animale.
- Legile proprietății – legi inutile și mai mult decât atât
După umila mea părere, legile proprietății – legea fondului funciar, legea caselor naționalizate etc., dacă nu au fost elaborate special pentru a-i încurca pe cei îndreptățiți, sigur au avut un asemenea rezultat.
Soluția problemei era în primul rând politică: guvernele democratice de după ’89 trebuiau, pur și simplu, să restituie ceea ce guvernele comuniste anterioare confiscaseră în condițiile știute. Acolo unde situația nu era clară – foarte bine, se putea face apel la instanță, dar nu pe baza unor legi speciale atât de încâlcite, ci pe baza bătrânului Cod al lui Cuza, prin instituția revendicării. La toate acestea trebuia să se adauge și o procedură ultra-rapidă, și pentru asta vă dau ca argument replica unui petent pe care l-am judecat eu: Domnu președinte, mi-a zis el în plină ședință, în 1948 au venit la poarta mea doi securiști care mi-au spus că trebuie să renunț la pădure, și să le predau și actele, în 20 de minute. Acum de ce umblu de 12 ani și tot nu am primit-o întreagă înapoi?“
Evident, m-am înregistrat atunci cu o întrebare la care am dat din umeri. Ca posibil ministru al justiției, m-aș înregistra și cu o lungă perioadă de vorbit în gol. M-aș mira să găsesc/să fac parte dintr-un guvern care să șteargă cu buretele toate legile mai sus evocate, atât de elaborate, pentru a da curs trăsnitelor mele idei.
Judecător Gheorghe MOROȘANU
nihilsinegeo@yahoo.com