Prietenul meu Lună Plină fusese în țara lui ziarist, și era un fugar proscris, pus pe o listă de 500 de căutați de către oamenii lui Saddan Hussein, pentru a fi arestați, sau chiar spânzurați. Va să zică, în țara lui și în limba lui era un om de cultură, și nu mulți din colegii lui arabi care studiau în România erau de nivelul lui. Ne-a spus chiar o poveste despre un coleg, să-i zicem Hasan, care era un prost sadea. Cică la primul său examen, de drept roman, Hasan, învățând repede metodele balcanice, a pus într-o sacoșă ce se punea pe atunci ca șpagă: Kent, cafea și whisky, s-a dus cu punga în plin examen și a pus-o pe masa profesorului. Ce-i cu astea? a întrebat dom’ profesor. Pentru tine, a răspuns arabul nostru. La care profesorul l-a scos afară și i-a dat 4 la examen.
– Telefon de la mama. Pe când eu stăteam la gazdă (ultimii doi ani de studii), având și telefon, Badr venea la mine în fiecare joi la ora 5 seara și primea un telefon de la mama lui. Era pentru mine, nu mai zic pentru el, o jumătate de oră de emoții. Nu înțelegeam ce vorbeau, îmi mai povestea el după, dar înțelegeam, cu puțina mea arabă Nâm, mama, adică Da, mamă. El spunea da la tot ce-i cerea mama lui, dar mă gândesc că puține din dorințele mamei erau realizabile. Ce cred eu este că mama dorea să-și mai vadă feciorul, făceau mici planuri, căutau variante, poate ea îi cerea anumite concesii ideologice, cine știe, el era de acord cu toate, dar…
– În sfârșit, o dată în cei patru ani, s-a întâmplat minunea. S-a întâmplat undeva în Turcia, unde au mers și el și mama, și s-au întâlnit. Badr ne-a povestit și înainte și după, iar la întoarcere mi-a adus cadou un tricou roșu pe care îl am și acum. Totdeauna, din orice deplasare, ne aducea câte un cadou. De la el am învățat și eu acest obicei.
– Când primea bani din țară (și asta era o problemă, îi primea nu cu poșta sau prin bancă, ci prin diferiți intermediari) toți colegii erau invitați și omeniți – era sărbătoare în grupă. Eu, prins cu atâtea activități, nu prea aveam timp să particip la aceste festinuri, dar tot am prins câteva chefuri memorabile, mai ales la restaurantul hotelului Bulevard, unde Badr spunea că avea cumpărat unul din stâlpii din interior prin consumațiile pe care le făcuse acolo – așa zicea el, care era un pontos și un povestaș, cum v-am spus.
– Poantă scurtă. La un restaurant – eram numai eu cu el – când a venit chelnerul să ia comanda, spunându-ne că are friptură de vită și de porc, Badr a comandat scurt: Eu, porc. După care imediat a înțeles ce a spus, și am râs toată seara. (Apropo, revin și cu una a Domnului Stăncioi: Porc ca mine n-are nimeni, zicea el, maestrul poantelor.)
– Să nu uit să vă spun că Badr locuia în căminul studențesc de la Agronomie, unde credeți? tocmai în fosta cameră a lui Râmaru, criminal în serie a cărui speță noi am studiat-o serios la Criminalistică. Acolo am învățat noi – el, dreptul civil, eu, limba arabă. Aveam un sentiment ciudat în acea cameră.
– Despre patima politico-religioasă a arabilor, Badr îmi povestea multe. Arabii sunt un popor instinctual și violent. Pe chestiuni religioase și politice (de regulă combinate, vedem și în ziua de azi) scot pistolul și trag.
Finalmente, la un an de la terminarea studiilor, Badr a fost la nunta mea (a fost și Flavius cu soția) încărcat de cadouri și făcând o impresie deosebită. De atunci nu ne-am mai văzut. El a plecat în Canada, ne-am scris un timp, apoi ne-am rătăcit. Aș vrea să ne mai întâlnim, măcar pe calea poștei, sau a Internetului. Mă poate ajuta cineva? Nu cred. Voi încerca.
Salam aleikum, Badr!
Flavius
Despre un om perfect nu poți scrie foarte mult, pentru că dai în platitudini ca scriitor.
Sigur că perfecțiunea este relativă, dar: prietenul meu cel mai mare a intrat în facultate primul, și a ieșit tot primul. În cei patru ani de studii a avut o singură notă de 9, toți colegii i-au zis să meargă „la mărire“, dar el nu a vrut.
Bineînțeles că nu era un tocilar, ci un om care înțelegea bine ce învață, și învăța perfect. După absolvire a fost avocat, a fost judecător, a fost la Institutul de Cercetări Juridice, apoi vice-ministru alături de profesorul Stoica, în sfârșit om de bază în firma de avocatură americană PriceWaterHouseCoopers, iar ultima dată când l-am sunat mi-a răspuns de la München. Ce faci acolo, dom’ doctor? Negociez cu editura AllBeck. Voi fi director al lor în România. Evident că am prins mingea imediat și i-am spus: Știi ce trebuie să facă un nou director de editură prima dată? Ce? Să vină cu un autor trăsnet. Autorul eram eu, evident, negociem chestia asta.
De multe ori mi s-a întâmplat să-l sun și să-i spun „Ai să trăiești, boierule!“, cum învățasem de la șeful meu șofer, Baciu, v-am povestit. Flavius mă corecta: Vezi că nu se mai spune așa: Se spune „Să trăiți, domnule secretar de stat“ sau „Să trăiți, domnule doctor“, sau altele, după caz, când în cariera lui intervenea o promovare sau altă realizare. (După ani de zile în care această carte a stat prin sertare, completare august 2014: Flavius este decanul Facultății noastre.)
(Lucrarea lui de doctorat, despre Simulație, m-a umilit, pur și simplu, dar că m-a umilit pe mine n-ar fi nici o chestie – i-a luat razant pe mulți specialiști umflați cu pompa, dar și pe cei autentici).
Dar ce dracu, Doamne, iartă-mă, poate avea comun un tractorist ca mine, fie el ajuns judecător, cu un asemenea intelectual? Are, ceva-ceva, de exemplu Zorba, John Wayne și García Márquez. Să vă citesc ce mi-a scris pe cartea lui Márquez A trăi pentru a-ți povesti viața, trimisă de el cadou:
Veșnicului meu prieten, șef pe viață, în amintirea anilor când „devoram“ pastilele lui Márquez de pe ultima pagină a „României literare“…
Va să zică, prietenul meu cel mare este un intelectual adevărat, pentru că: am citit împreună Zorba și l-am comentat la infinit. În discuțiile și scrisorile noastre, eu eram cumva Zorba, iar el era Patronul, scriitorul. Poate la el era un mic regret că nu a trăit ca un Zorba, care să dea drumul la hățuri fără prea mult calcul. Poate și la mine este regretul că nu sunt riguros și calculat și realizat ca Flavius, dar, zic eu, ne avem unul pe altul, și la asta e bună prietenia.
Cât despre John Wayne, cel care învârtea pușca pe deget, acolo ne întâlnim perfect, eu cu Flavius. Pentru că acolo este și ficțiune, și proză, și aventură, toate ideale.. El a fost în America, tocmai prin locurile pe unde a filmat marele actor, și mi-a trimis o vedere de acolo. Acolo nu știu dacă eu voi ajunge vreodată. Dar a fost Flavius, și e de ajuns.
V-am anunțat că nu va fi un capitol prea grozav. Dar despre Flavius am mai scris și voi mai scrie. Acum închei, privind la două fotografii aflate, una pe perete, una sub sticla de pe masa mea: Flavius mire, cu prietena și colega noastră Valeria; Flavius în biroul său ministerial, fotografiat de mine.
Ideea mea fixă și secretă (eu nu pot ține nici un secret) este să lucrez ceva împreună cu Flavius, să colaborăm la o chestie importantă. Poate va veni și vremea aceea.
Dar, să nu uit: familia lui Flavius își are originea în Maramureș – Moisei, Strâmtura, Sighet. Pe acolo am fost eu, condus de el, la rudele lui, în zilele unui Crăciun. Evident, a fost un regal. În Maramu mi-am simțit și eu originea mai îndepărtată („Mîndru mneu îi Moroșan…“), acolo am văzut defilând cele mai faine fete pe ulița satului, și cei mai grozavi bărbați din lume, stând ca statuile în biserică. Pe valea Izei am învățat salutul cel mai autentic: „Lăudăm pe Isus!“ „În veci àmin“.
PS: Acolo eu și palinca ne-am recunoscut ca doi vechi prieteni.
Debutul
(Merită asemenea titlu mare? Puteți zâmbi puțin, dar după ce citiți)
În timpul facultății (decembrie 1982) s-a întâmplat debutul meu literar. Alex Ștefănescu mi-a publicat în SLAST (Suplimentul Literar-Artistic al Scânteii Tineretului), pe o pagină întreagă, fragmente din București, șantier Metrou. Fotografia mea, executată de Mustață și foarte reușită – nu a putut intra pentru că, pe pagina întâi era un portret al tovarășului Nicolae Ceaușescu, și se pare că nu accepta nici o concurență.
Caut în arhiva personală gazeta respectivă, și mă uit. Totul e cu roșu, nu știu ce moment festiv au găsit să marcheze tocmai atunci – era 19 decembrie 1982. Portretul dumnealui ocupă jumătate din prima pagină. Verific în cele 12 pagini: nu apare nici un portret de autor. Totuși, o excepție: în pagina 9, poză Sabin Bălașa. Portretul tovarășului este în pag. 1, 2, 3, 4 și 5. Deci, nu știu dacă trebuie să mă mândresc cu acest debut, ori să mă jenez. Bineînțeles că și tema mea cadra, în mintea lor, cu marea lingușeală pe care o reprezenta presa de atunci.
Textul de prezentare al lui Alex este entuziast, dar exact. Să-l scriem aici, și, după ce-l citim, mai vedem:
„Gheorghe Moroșanu are un mod dârz, bărbătesc de a crede în destinul său de prozator. Nu se roagă de nimeni să-l publice, iar când vine la Casa Scânteii își reține cu greu un zâmbet ironic, simțind că se află într-o situație nepotrivită cu firea sa. Și poate că nici n-ar fi venit vreodată dacă nu l-aș fi invitat insistent prin intermediul rubricii «Cenaclu prin corespondență».
Dintr-o sumară biografie aflu că s-a născut la 21 martie 1953 în comuna Hangu, județul Neamț, că a absolvit Liceul «Petru Rareș» din Piatra Neamț în 1972, că asemenea lui Panait Istrati a practicat diverse meserii – printre care șofer și fierar-betonist la șantierul metroului din București – și că în prezent este student în anul II al Facultății de drept din capitală. Cât privește viitorul…
Viitorul poate fi întrezărit în paginile sale de proză. Ritmul alert în care se derulează evocările, inteligenta simulare a stilului oral, modul operativ de a selecta din realitatea înconjurătoare elementele expresive dovedesc un neobișnuit talent. Iar dincolo de aceste însușiri imediat vizibile, există un dar aparte de a simți prezența oamenilor, și de-a o sărbători printr-o maliție plină de tandrețe. (Astă formulă îmi place mie teribil: «maliție plină de tandrețe» – GM) Nu mi se pare exagerat să amintesc că acest dar îl au numai marii prozatori și să susțin că sunt șanse ca Gheorghe Moroșanu să ajungă unul dintre ei. Îi mulțumesc că… nu a publicat până acum și mi-a dat astfel posibilitatea să fiu primul care îl prezintă“.
Gheorghe MOROȘANU
nihilsinegeo@yahoo.com